Liviu Rebreanu, prozator și dramaturg român

Liviu Rebreanu (n. 27 noiembrie 1885, Târlișua, Bistrița-Năsăud – d. 1 septembrie 1944, Valea Mare-Podgoria, Ștefănești, Argeș) a fost un prozator și dramaturg român, membru titular al Academiei Române. Este considerat, în tradiția critică românească, întemeietorul romanului modern în literatura română și unul din marii scriitori români din secolul al XX-lea. Romanele sale cele mai cunoscute, Ion și Răscoala, reprezintă o amplă frescă a vieții rurale dinainte de Primul Război Mondial.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Liviu_Rebreanu#/media/Fi%C8%99ier:Liviu_Rebreanu_(1)_(cropped).jpg

A urmat cursuri în școli cu predare în limbile română, maghiară și germană. După ce a absolvit Academia Militară „Ludoviceum” (1903–1906), a servit în armata austro-ungară până în 1908, când a trecut în România și s-a implicat activ în diverse cenacluri literare și reviste. În 1910, la cererea guvernului austriac, a fost arestat, extrădat și încarcerat. După ce s-a reîntors în România, a devenit secretar literar al Teatrului Național din Craiova (1911–1912), unde a cunoscut-o pe viitoarea sa soție, Ștefania (Fanny) Rădulescu.

În 1925, Rebreanu a devenit președintele Societății Scriitorilor Români, iar în anii 1928–1930 și 1940–1944, a fost directorul Teatrului Național din București. A editat și condus revistele „Mişcarea literară”, „Gazeta literară” și „România literară” și a fost membru al cenaclului „Sburătorul”. În 1939, a fost ales membru al Academiei Române, unde și-a ținut discursul de recepție „Lauda țăranului român” în 1940.

Rebreanu a debutat în literatură în 1912 cu volumul de nuvele „Frământări”. Tragedia morții fratelui său, Emil, în 1917, a inspirat romanul „Pădurea spânzuraților”. Despre acest eveniment, Rebreanu a scris: „Spânzurarea fratelui meu, ofițer în armata austro-ungară, la Ghimeș, ca «dezertor» de către unguri, mi-a sugerat ideea Pădurii spânzuraților.”

În 1920, a publicat „Ion”, romanul pentru care a primit Premiul „Nicolae Herescu” al Academiei Române. A urmat „Pădurea spânzuraților” (1922), „Adam și Eva” (1925), „Ciuleandra” (1927), „Crăișorul” (1929), „Răscoala” (1932), „Jar” (1934) și „Gorila” (1938), care i-au consolidat reputația de mare romancier. Criticul literar E. Lovinescu l-a considerat „cel mai mare creator epic al literaturii noastre.”

Înainte de a scrie romane, Rebreanu și-a perfecționat talentul prin povestiri și nuvele. Cea mai cunoscută nuvelă a sa este „Ițic Ștrul Dezertor.” „Ciuleandra,” o nuvelă psihologică, a fost publicată ulterior. Rebreanu a adus în prim-plan tematica țărănească în literatura română prin romanul „Ion,” considerat una dintre primele capodopere ale analizei psihologice. După „Ion,” a urmat romanul „Răscoala,” supranumit de G. Călinescu „roman al gloatei,” iar „Pădurea spânzuraților” a fost inspirat de un incident autobiografic.

Pe 4 aprilie 1944, grav bolnav, s-a retras la Valea Mare, unde a decedat la 1 septembrie 1944, la vârsta de 59 de ani. A fost înmormântat la Cimitirul Bellu din București.

George Călinescu, în „Istoria literaturii române de la origini până în prezent,” a concluzionat despre Liviu Rebreanu: „Cu toate inegalitățile sale, Liviu Rebreanu este un mare scriitor și pe drept cuvânt creatorul romanului românesc modern.”

Sursa: https://www.cartepedia.ro/autor/liviu-rebreanu-111126