Laurențiu Fulga, prozator român

Laurențiu Fulga, născut Laurențiu Ionescu la 2 noiembrie 1916, în comuna Fulga de Jos, județul Prahova, și decedat la 16 noiembrie 1984, la București, a fost un prozator român de seamă. Provenea dintr-o familie de proprietari agricoli, fiind fiul lui Tudor Ionescu și al Ecaterinei (născută Curculescu). A urmat școala primară în comuna Cioranii de Jos și Liceul Militar din Chișinău, însă, renunțând la o carieră militară pentru care nu avea chemare, s-a înscris la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București, unde a obținut licența în 1941. În același an, mobilizat ca ofițer de rezervă pe front, a fost grav rănit la Odessa și dat dispărut la Cotul Donului (fiindu-i publicat chiar și necrologul). Totuși, a supraviețuit, fiind făcut prizonier. A continuat să lupte ca voluntar în războiul antifascist, fiind rănit din nou la Odessa, dar rezistând până la victoria finală din 1945.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Lauren%C8%9Biu_Fulga#/media/Fi%C8%99ier:Laurentiu_Fulga.jpg

După război, Fulga a rămas în cadrul forțelor armate, activând ca redactor la diverse reviste culturale și consilier artistic la „Teatrul Armatei” până în 1961, când s-a dedicat exclusiv scrisului. A ocupat, de asemenea, funcția de vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor în ultimele trei mandate, din 1968. Debutul literar l-a avut în 1937 cu proză scurtă publicată în „Bilete de papagal”. A colaborat intens cu publicații ca „Universul literar”, „Revista Fundațiilor Regale”, „Gazeta literară”, „Luceafărul”, „România literară” și multe altele.

Primul său volum de nuvele, „Straniul paradis”, a apărut în 1942, iar pe parcursul carierei a scris și câteva piese de teatru, printre care „Ultimul mesaj” și „Meșterul Manole”. Retrospectiv însă, Fulga a respins vehement aceste lucrări dramatice, considerându-le neautentice pentru structura sa artistică, astfel că le-a distrus.

Consacrarea sa literară a venit prin romanele „Eroica” (1956), „Steaua Bunei Speranțe” (1963), „Alexandra și infernul” (1966) și „Moartea lui Orfeu” (1970), acestea fiind urmate de o versiune îmbunătățită a volumului de povestiri fantastice „Straniul paradis” (1975). Stilul său, marcat de o vocație pentru fantastic, tragic și eroic, s-a concretizat și în romanele „Fascinația” (1977) și „Salvați sufletele noastre” (1980). Fulga a tradus, de asemenea, opere din Albert Camus și scriitori ruși precum B. Lavreniev și A. Serafimovici, explorând teme de profunzime filosofică și realism fantastic.

A fost distins cu Premiul de Stat în 1952 și Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române în 1972. De-a lungul carierei, a semnat și cu pseudonimele L. Delerei, I. Laurențiu și I. Laurențiu-Delerei, rămânând un nume de referință în proza românească de anvergură filosofică.

Sursa: https://www.autorii.com/scriitori/laurentiu-fulga/