Dan Laurențiu, poet, critic literar și eseist român

Laurențiu Ciobanu (mai cunoscut sub pseudonimul Dan Laurențiu) (n. 10 august 1937, Podu Iloaiei, județul Iași – d. 21 decembrie 1998, București) a fost un poet, critic literar și eseist român, cunoscut pentru lirica sa neoromantică și pentru reflecțiile adânci asupra tematicilor morții și timpului.

Laurențiu Ciobanu a urmat studiile la Liceul „Național” din Iași și la Facultatea de Filosofie a Universității „Al. I. Cuza” din Iași. După absolvirea facultății, a lucrat ca profesor la o școală profesională din Iași (1963-1966), iar apoi a fost redactor la revistele literare Cronica (1966-1968) și Luceafărul (1969-1993). În ultimii ani ai vieții, a activat la Editura Cartea Românească (1993-1998).

Sursa foto: https://pixabay.com/photos/notes-write-fountain-pen-ink-pen-3819574/

Sursa foto: https://romanianliterature.fandom.com/wiki/Dan_Laurenţiu

Deși a avut o viață marcată de suferințe, acestea s-au reflectat în versurile sale, care abordau teme existentiale și introspective. A debutat ca poet în 1959, în Revista Iașul literar, iar primul său volum, Poziția aștrilor, a fost publicat în 1967. După acest debut, a continuat să publice volume de poezii, printre care Călătoria de seară (1969), Imnuri către amurg (1970), Poeme de dragoste (1975), Zodia leului (1978), Privirea lui Orfeu (1984), Ave Eva (1986), Psyche (1989), Călătoria mea ca martir și erou al timpului (1991), Femeie dormind (1993) și Mountolive (1994).

A obținut numeroase premii, printre care Premiul de critică al Asociației Scriitorilor din București (1976) pentru volumul Eseuri asupra stării de grație și premii pentru poezie acordate de Uniunea Scriitorilor în anii 1978, 1994 și 1995.

Criticul literar Gabriel Dimisianu îl descria pe Dan Laurențiu ca fiind un „om orgolios și idolatră”, care îi percepea pe ceilalți ca pe o „masă indistinctă de admiratori ai harului său literar”. În schimb, criticul Alexandru Cistelecan considera că poezia sa este „elegiacă, de atmosferă” și tratată cu o gravitate care excluziona derizoriul și parodia, având o tendință de „maxima esențializare”. Poezia lui Dan Laurențiu aborda teme fundamentale precum moartea și timpul, exprimându-le într-un limbaj simbolic.

Poeta și traducătoarea Nora Iuga considera că Dan Laurențiu era „ultimul poet orfic”, o opinie împărtășită și de Nina Cassian, care sublinia amestecul său de „ludic și tragic” în poezie.

Opera

• Poziția aștrilor, versuri, București, 1967
• Călătoria de seară, București, 1969
• Imnuri către amurg, București, 1970
• Poeme de dragoste, București, 1975
• Eseuri asupra stării de grație, București, 1976
• Zodia leului, București, 1978
• Poziția aștrilor, cu o postfață de D. Cristea, București, 1980
• Privirea lui Orfeu, poeme, București, 1984
• Ave Eva, București, 1986
• Psyche, poeme, București, 1989
• Călătoria mea ca martir și erou al timpului, poeme, București, 1991
• 101 poezii, antologie, București, 1993
• Femeie dormind, poeme, București, 1993
• Mountolive, București, 1994
• Privirea lui Orfeu. Jurnal metafizic, București, 1995
• Poziția aștrilor, versuri, București, 1996
• Călătoria mea ca erou și martir al timpului, antologie, postfață și notă bibliografică de Irina Mavrodin, București, 1999.

Dan Laurențiu a decedat pe 21 decembrie 1998, în București, lăsând în urmă o operă poetică profundă și introspectivă.