Iuliu Hațieganu, medic român

A urmat cursurile Facultății de Medicină din cadrul Universității din Cluj, iar în 1910 și-a încheiat studiile cu un doctorat remarcabil. Imediat după aceea a devenit asistent al profesorului Zsigmond Purjesz, mentor pe care îl respecta profund – portretul acestuia fiind păstrat deasupra biroului său personal până la finalul carierei.

În 1914, Hațieganu s-a făcut remarcat în literatura medicală printr-un studiu inovator asupra galactozuriei alimentare, publicat în Jurnalul Medical din Budapesta.

La doar 33 de ani, a devenit profesor de clinică medicală la Facultatea de Medicină din Cluj. A avut un rol central în modernizarea învățământului medical românesc, formând în jurul său un corp didactic de elită.

Împreună cu Ioan Goia, a atras la catedre și în clinici specialiști de prestigiu precum:

• Victor Papilian

• Titu Vasiliu

• Iacob Iacobovici

• Constantin Ureche

• Victor Babeș

• Constantin Levaditi

• Emil Racoviță.

Hațieganu a fost o personalitate cu o viziune rară: a înțeles că valoarea medicinei nu se limitează la tehnică, ci depinde de calitatea echipei. A reușit să creeze un colectiv profesional de excepție, care a dus mai departe valorile medicinei românești, atât în practică, cât și în educație.

O preocupare constantă a sa a fost pediatria socială, domeniu pe care l-a promovat ca standard profesional. Era cunoscut pentru inițiativele prin care organiza deplasări în diverse medii sociale, în scopul de a analiza incidența bolilor și condițiile care favorizau apariția focarelor. După cum relata profesorul Nicolae Miu:

„Marele Hațieganu a pus bazele. Organiza deplasări în diferite medii sociale unde voia să cunoască incidența anumitor boli, condițiile în care evoluau sau apăreau focarele.”

Iuliu Hațieganu era renumit pentru abilitatea sa de diagnostic, deseori identificând corect afecțiuni doar prin observarea posturii și a mișcărilor pacientului – o intuiție medicală de excepție, rar întâlnită.

Ferm susținător al principiului „mens sana in corpore sano”, a militat pentru construirea de parcuri sportive și spații pentru recreere, convins fiind că sănătatea fizică este inseparabilă de cea mentală.

În scurta sa activitate politică, în calitate de ministru al Sănătății în guvernul Iorga, și-a dat demisia după ce propunerea de înființare a unui Minister al Educației Fizice i-a fost respinsă – un gest de integritate și convingere în idealurile sale.