Irimie Staicu, inginer agronom, agrotehnician și membru corespondent al Academiei Române

Irimie Staicu (n. 1 sau 15/28 aprilie 1905, Cristian, comitatul Brașov, Austro-Ungaria – d. 12 iulie 1989) a fost un academician român, inginer agronom, agrotehnician și membru corespondent al Academiei Române, cunoscut pentru contribuțiile sale semnificative la dezvoltarea agriculturii mondiale.
Irimie Staicu s-a născut în Cristian, într-o familie de agricultori. Încă din copilărie, a fost atras de misterele dezvoltării plantelor și a devenit inginer agronom. A studiat la Facultatea de Agronomie din București, sub îndrumarea profesorului Gheorghe Ionescu-Șișești, și între 1932 și 1936 a beneficiat de o bursă de studii la Colegiul de Agricultură și Științe Aplicate al Kansas State University din Statele Unite, unde a obținut titlul de Master of Science.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Irimie_Staicu#/media/Fișier:Irimie_Staicu.jpg

După întoarcerea în țară, Irimie Staicu a continuat cercetările în cadrul I.C.A.R. și la Facultatea de Agronomie din cadrul Școlii Superioare de Agricultură din București. În 1938, a susținut teza de doctorat cu titlul Influența aratului asupra acumulării apei și nitraților în sol și efectele asupra cantității și calității recoltei de grâu de toamnă, sub coordonarea profesorului Gheorghe Ionescu-Șișești.
Irimie Staicu a fost profesor la Facultatea de Agricultură din București și Timișoara între 1944 și 1963, precum și la Facultatea de Biologie a Universității din București (1962–1963) și la Institutul Agronomic din București (1964–1972). A publicat lucrări importante în domeniul agrotehnicii, printre care Curs de agrotehnică (1951) și Agrotehnică și tehnică experimentală (1967).

În cariera sa, a ocupat și funcții de conducere, fiind șef al Stațiunii Experimentale Calacea-Timiș (1946–1948), șef al Secției fitotehnice la Institutul de Cercetări pentru Cereale și Plante Tehnice de la Fundulea (1957–1964) și director general al Institutului de Cercetări Agricole (1966–1969).
Irimie Staicu a studiat împreună cu Gheorghe Ionescu-Șișești, Amilcar Vasiliu, Nicolae Hulpoi și Ion Lungu modalitățile de combatere a secetei, clarificând mecanismele de înmagazinare și pierdere a apei din sol. Printre domeniile în care a adus contribuții se numără:

• utilizarea amendamentelor și îngrășămintelor chimice și organice pe diverse tipuri de soluri;
• studiul relațiilor dintre gradul de afânare a solului, doza de îngrășământ cu azot și producția de porumb pe solurile levigate;
• aplicarea îngrășămintelor chimice sub formă de ioniți la culturi precum porumbul, ovăzul și sfecla.

De asemenea, a adus contribuții valoroase în cadrul congreselelor internaționale pe teme precum poluarea, criza proteinelor, sursele de energie nepoluante și identificarea bogățiilor naturale ale Pământului.
Principala lucrare a sa este tratatul de Agrotehnică (2 vol., 2000 pagini, 1958), realizat în colaborare cu Gheorghe Ionescu-Șișești, pentru care a fost distins cu Premiul de Stat în 1962.

Irimie Staicu a publicat peste 50 de lucrări de specialitate, printre care:

• Aratul pe solul brun roșcat de pădure și efectele lui asupra recoltelor de grâu, porumb, ovăz și mazăre (1941);
• Distrugerea solului prin eroziune (1942);
• Eroziunea solului agricol în regiunea Negrești-Vaslui și Cean-Turda (1945);
• Pregătirea și păstrarea îngrășămintelor (1956);
• Probleme ale mediului înconjurător (1972).

Datorită lucrărilor sale de importanță națională și internațională, Irimie Staicu a fost ales membru corespondent al Academiei Române în 1963, iar în 1965 a primit titlul de doctor docent.