Ion Zamfirescu, profesor român, filosof și istoric al teatrului

Ion Zamfirescu s-a născut la 7 august 1907, la Craiova, și s-a stins din viață în ultima zi a anului 2001. A fost profesor, filosof, istoric literar și al teatrului, o figură marcantă a culturii românești din secolul XX, considerat de unii critici „ultimul maiorescian” din gândirea filosofică românească.

Sursa foto: https://pixabay.com/photos/notes-write-fountain-pen-ink-pen-3819574/

A urmat cursurile primare la Școala „Trișcu” (1914–1918), apoi liceul la prestigiosul „Frații Buzești” din Craiova, unde a obținut bacalaureatul în 1926. În același an, s-a înscris la Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București, pe care a absolvit-o în 1929. În perioada studenției, a participat la campaniile monografice conduse de Dimitrie Gusti (Fundul Moldovei – 1928, Drăguș – 1929, Cornova – 1931). La recomandarea lui Tudor Vianu, a fost bursier la Societatea Națiunilor din Geneva.

Cariera didactică și academică a început la Liceul „Gheorghe Lazăr” din București, în 1929. A mai predat la liceele „Sfântul Sava” și „Mihai Viteazul”, precum și la clasa palatină (1938–1940), fiind profesorul tinerilor membri ai familiei regale. În 1940 și-a susținut doctoratul în litere și filosofie cu teza Spiritualități românești, publicată un an mai târziu. A fost numit conferențiar la Catedra de Filosofia Culturii și Istoriei de la Universitatea din București.

În 1943 a câștigat prin concurs postul de conferențiar, avându-l contracandidat pe Constantin Noica. A fost însă îndepărtat de la catedră în 1948, în urma reformei comuniste a învățământului, și timp de mai mulți ani a predat în învățământul liceal. Revenirea sa în mediul universitar a avut loc în 1960, ca profesor la Institutul Pedagogic din București și apoi la cel din Craiova. A parcurs toate treptele universitare, până la cea de profesor universitar doctor docent, predând istoria literaturii universale și comparate până la pensionarea sa, în 1968.

În plan editorial, a debutat în 1934 în ziarul Adevărul, cu articole și cronici. În ciuda unei lungi perioade de tăcere publicistică (1948–1965), Zamfirescu a avut o activitate prolifică. Operele sale pot fi grupate în trei perioade: perioada formativă (1929–1948), maturitatea creativă (1949–1980) și etapa memorialistică (1980–2001). În ultimii ani, s-a dedicat în special evocărilor și portretelor culturale ale personalităților cunoscute.

În 1985, la aniversarea a 125 de ani de la înființarea Liceului „Gheorghe Lazăr”, Ion Zamfirescu – fost profesor și elev al instituției – a fost invitat să rostească un discurs festiv, evocând cele trei jubileuri la care participase.

Distincții și recunoașteri

Pentru activitatea sa, a fost recompensat cu:

• Premiul I.L. Caragiale al Academiei Române (1974),
• Premiul pentru dramaturgie al Uniunii Scriitorilor (1981),
• Premiul de excelență al Asociației Oamenilor de Artă din Instituțiile Teatrale și Muzicale (1978),
• Premiul UNITER pentru întreaga activitate (1994).

Opere reprezentative

• Spiritualități românești (1941)
• Orizonturi filosofice (1942)
• Destinul personalității (1942)
• Breviar de psihologie (1947)
• Istoria universală a teatrului (3 vol., 1958–1968)
• Istoria literaturii universale (în colaborare, 1970–1973)
• Panorama dramaturgiei universale (1973)
• Teatru și Umanitate (1979)
• Teatrul european în secolul luminilor (1981)
• Teatrul romantic european (1984)
• Oameni pe care i-am cunoscut (1987)
• Întâlniri cu oameni, întâlniri cu viața (1990)
• Pagini memorialistice (1995).