Ioan Ursu, fizician român

Ioan Ursu (n. 5 aprilie 1928, comuna Mănăstireni, județul Cluj – d. 16 aprilie 2007, București) a fost un fizician român de renume, academician și coordonator al programului nuclear al României, activând ca membru al Partidului Comunist Român și îndeplinind funcții de ministru în guvernele comuniste.

Ioan Ursu a absolvit Facultatea de Matematică și Fizică a Universității din Cluj în 1950 și a obținut titlul de doctor în 1956 cu teza „Efecte magnetomecanice la oxigen”. În perioada 1959-1960 a urmat studii postdoctorale la Universitatea din Princeton, SUA. În 1967 a devenit doctor docent în științe naturale, iar în 1969 a primit titlul de profesor universitar emerit. A fost ales membru titular al Academiei Române în 1974.

Sursa foto: https://www.wikidata.org/wiki/Q12730743#/media/File:Ioan_Ursu.01.jpg

Cercetările sale științifice s-au concentrat pe studiul materialelor nucleare, continuând lucrările lui Horia Hulubei. A fost un specialist în interacțiunea radiațiilor nucleare cu solidul și în combustibilii nucleari specifici. A realizat o importantă descoperire proprie în ceea ce privește efectul de îmbogățire izotopică a uraniului și a studiat rezonanța magnetică și tehnologia nucleară.

Ioan Ursu a început să predea în 1949 și a parcurs toate treptele carierei academice până la profesor universitar. Între 1960 și 1968, a fost șeful Catedrei de Fizică Nucleară, Optică și Electromagnetism de la Universitatea din Cluj, iar în perioada 1961-1968 a ocupat și funcția de prorector. După 1968, a devenit profesor și șef de catedră la Universitatea din București, iar între 1960 și 1964 a fost profesor invitat în Elveția, Anglia, Franța și fosta URSS.

În perioada 1968-1976, Ioan Ursu a fost director al Institutului de Fizică Atomică din București-Măgurele. Între 1969 și 1976, a ocupat funcția de președinte al Comitetului de Stat pentru Energia Nucleară, având rang de ministru în guvernele Maurer, Mănescu și Verdeț. Ulterior, între 1976 și 1980, a fost președinte al Consiliului Național pentru Știință și Tehnologie. Între 1980 și 1989, a fost prim-vicepreședinte al Comitetului Național pentru Știință și Tehnologie. În perioada 1988-1989 a fost președintele Secției de Fizică a Academiei Române.

Ioan Ursu a fost membru al multor forumuri academice și științifice internaționale. Printre acestea se numără Societatea Americană de Fizică (1959), Comitetul Internațional al Asociației de Fizică AMPERE (1964), Societatea Nucleară Americană (1975), Asociația Nucleară Canadiană (1976), și Academia de Științe a URSS (1990). În perioada 1971-1973, a fost guvernator în Consiliul Guvernatorilor al Agenției Internaționale pentru Energia Atomică (AIEA) la Viena, iar între 1976 și 1979 a fost președinte al Societății Europene de Fizică.

Ioan Ursu a primit numeroase distincții de-a lungul carierei sale, inclusiv:

• Ordinul Muncii clasa a II-a (25 decembrie 1967), „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului”;
• Ordinul „Tudor Vladimirescu” clasa a II-a (4 mai 1971), „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului”;
• Ordinul „Steaua Republicii Socialiste România” clasa a II-a (7 mai 1981), „pentru rezultatele obținute în îndeplinirea cincinalului 1976–1980”.

Lucrări publicate

Ioan Ursu a publicat lucrări fundamentale în domeniul fizicii nucleare, printre care:

• Variația vîscozității oxigenului și amestecurilor de gaze cu oxigen în câmp magnetic, Teza de doctorat, 1956
• Efecte magneto-mecanice la oxigen, 1959
• Rezonanța electronică de spin, Editura Academiei, 1965
• Fizica și tehnologia materialelor nucleare, Editura Academiei, 1968 (reeditată în 1982 și tradusă în 1985 de Pergamon Press)
• La résonance paramagnétique électronique, Editura Dunod, Paris, 1968 (cu o prefață de Alfred Kastler)
• Energia atomică, Editura Științifică, 1973
• Rezonanța magnetică în compuși cu uraniu, Editura Academiei, 1979
• Magnetnîi resonans soedinenia urana, Editura Energia, Moscova, 1982 (cu o prefață de Alexandr Prohorov)
• Interacțiunea radiației laser cu metalele, Editura Academiei, 1986
• Laser Heating of Metals, Editura Adam Hilger LTD, Londra, 1990