Aurel Racovitză, diplomat și general român

Ioan Aurelian (Aurel) Racovitză, născut la 29 mai 1890 în Botoșani și decedat la 24 iunie 1957 în București, a fost diplomat și general român, comandant al Brigăzii 6 Cavalerie. Provenea dintr-o veche familie boierească și domnească din Moldova, familia Racoviță, ale cărei origini se regăsesc în secolul al XVI-lea, când se numea Cehan. Membrii acestei familii au ocupat funcții domnești și administrative importante în Țara Românească și Moldova, iar unul dintre strămoșii săi direcți a fost Mihalache Racovitză, Mare Dragoman în 1773.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Aurel_Racovitză#/media/Fișier:Aurel_Racovitza_als_General_1939.jpg

Aurel a fost al doilea fiu al lui Ion și Adela Racovitză (născută Iurasco). Rămas de mic fără mamă, și-a făcut studiile departe de casă. A urmat școala primară în Târgu Ocna, gimnaziul în Bacău și apoi Liceul Militar din Iași. Între 1908 și 1910 a urmat Școala Militară de Cavalerie din Târgoviște, apoi a fost repartizat ca sublocotenent la Regimentul 7 Roșiori. În 1913 a absolvit primul cursul Școlii Speciale de Cavalerie, iar în vara aceluiași an a participat la campania din Bulgaria, remarcându-se prin activitatea sa de cercetare. A fost avansat la excepțional la gradul de locotenent. Din 1915 a activat la Regimentul 8 Călărași din Roman.

La intrarea României în Primul Război Mondial, Racovitză se afla la Regimentul de Escortă Regală și a fost repartizat la Biroul de Operații al Diviziei 18 Infanterie. A fost înaintat căpitan în noiembrie 1916 și maior în septembrie 1917. A servit ca ofițer de stat major și a fost implicat în operațiunile Diviziei 15 Infanterie până în octombrie 1918.

După război, a urmat cursurile Școlii Superioare de Război, fiind admis direct în anul al doilea și a absolvit în 1920. A ocupat diverse funcții în Marele Stat Major și în trupe, printre care ofițer de stat major la Regimentul 11 Roșiori și șef de birou la Cernăuți. În 1927 a fost numit locotenent-colonel și a devenit atașat militar în Cehoslovacia, fiind acreditat și în Austria. În această perioadă a trimis informații militare valoroase privind armata ungară, contribuind la formarea Micii Înțelegeri cu Cehoslovacia și Iugoslavia.

Întors în țară, a fost implicat în redactarea unui nou regulament pentru trupele de cavalerie. A fost comandant adjunct al Regimentului 4 Roșiori „Regina Maria”, apoi comandant al Școlii de Ofițeri de Cavalerie din Târgoviște. La 1 ianuarie 1935 a fost avansat colonel, iar în 1936 a preluat comanda Regimentului 4 Roșiori. În 1939 a devenit general de brigadă și a preluat comanda Brigăzii 6 Cavalerie.

În perioada premergătoare celui de-Al Doilea Război Mondial, brigada sa a fost dislocată în Basarabia. A condus cu competență unitățile în timpul retragerii armatei române în urma ultimatumului sovietic din iunie 1940. A fost numit la comanda Diviziei 3 Cavalerie până la reorganizarea unităților. La începutul campaniei din 1941, brigada sa a luptat în nordul Basarabiei și a trecut Nistrul. A fost însă demis din funcție în iulie 1941, fiind acuzat de lipsă de inițiativă, în urma divergențelor cu superiorii. A refuzat să forțeze trecerea Prutului în condiții dezavantajoase și să participe la acțiuni împotriva civililor, preferând demisia. A fost trecut în rezervă la 31 august 1941.

S-a retras din viața militară cu conștiința împăcată, trăind modest în București alături de soția sa, Florica Flondor, și cei doi copii. A murit în 1957, bolnav de cancer, la Spitalul CFR 2 din București. A fost decorat cu Ordinul „Coroana României” în gradul de Comandor cu însemne militare.