Jurnal FM 
„Moara cu povești”. Între agoniile și extazul din timpul și după primul război mondial (partea întâi)… de Nicolae Uszkai, Brașov
#Postat de Carmen Vintu on mai 26, 2023
Motto: „Istoria își bate joc de cei care nu o cunosc, repetându-se.” – Nicolae Iorga
Stimaţi cititori și dragi amici, astăzi vă propun, aici, la „Jurnal de Brașov”, la această „moară cu povești”, să ne întoarcem „puțintel” prin istorie și să ne aducem aminte de lucruri și timpuri mult mai grele decât cele pe care le trăim azi și despre care ne plângem zilnic în veșnica, fascinanta și eterna noastră țară. Povestea de astăzi e posibil să fie cam lungă pentru răbdarea unora, dar ne duce prin istoria noastră mai mult sau mai puțin fericită de la începutul veacului trecut și am împărțit-o în două, fapt pentru care continuarea va fi săptămâna viitoare. De fapt, azi vor fi niște „povești” mai puțin fericite apropo de prima parte a participării țării noastre la prima conflagrație mondială. Ideea de a vă propune azi popasul acesta din istorie mi-a venit de la o carte pe care am citit-o recent și pe care mi-a făcut-o cadou fiul meu, știindu-mi pasiunea pentru istorie și lectură. Este vorba despre o carte interesantă și inspirată din realitățile dure ale anului 1916, carte apărută anul acesta, la Editura Humanitas. Titlul acesteia este „Retragerea. Povestea unui dezastru, Octombrie-Decembrie 1916” de Ștefan Zeletin. Am citit-o recent și pot depune mărturie că este o carte deosebit de interesantă, lipsită de mitizarea dusă, de multe ori, pe culmile neadevărurilor evidente. Mărturiile din carte sunt veridice și inspirate din mai multe „crunte” realități ale vremii.
Ștefan Zeletin a participat ca ofițer în campaniile din al doilea război balcanic (1913) și primul război mondial (1916–1918), luând parte, printre altele, la bătălia de la Oituz și primind mai multe decorații pentru bravură. Volumul său „Retragerea…”, publicat în 1926, descrie în termeni critici defensiva României în nordul Munteniei, în toamna anului 1916. Puteți comanda cartea de la acest link https://www.libris.ro/retragerea-povestea-unui-dezastru-HUM978-973-50-7515-6–p29119608.html?afid=uszkai&utm_source=afiliere_interna&utm_medium=uszkai&utm_campaign=afiint .
Nu am să fac o recenzie a acestei cărți pentru că nu acesta este rolul „morii cu povești” de azi, dar nu pot să nu reamintesc cele spuse în prefața cărții de către Sorin Cristescu, cel care a îngrijit ediția din acest an. Acesta spune că: „Memoriile lui Ștefan Zeletin sunt un rechizitoriu dur la adresa pregătirii precare a armatei în toamna anului 1916, odată cu intrarea României in război. Prea puține au fost vocile care să treacă peste tendința eroizantă și să aiba curajul, la fel ca Zeletin, de a descrie incompetența autorităților civile și militare, debandada în care s-a facut retragerea trupelor, după entuziasmul intrării în Transilvania. Cu atât mai sfâșietoare sunt paginile în care autorul descrie prăbușirea moralului soldaților, disperarea lor care-i împingea să se predea inamicului, precum și tragedia populației pornite în refugiu înspre Moldova. Cartea aceasta rămâne una dintre cele mai zguduitoare și autentice mărturii – povestea unui filozof-ofițer captiv într-un dezastru de altfel previzibil.” Pe de altă parte, nu pot să nu amintesc de Cezar Papacostea, cel care a scris postfața cărții a „marcat” magistral esența cărții: „O indignare sfântă respiră din fiece cuvânt al amintirilor de război pe care le-a consemnat în dureroasa scriere Retragerea…În scrisul său, autorul nu cunoaște cruțare, convenție, perifrază…Mai putin ca oriunde și mai puțin ca orice, veți găsi în preocuparea lui Zeletin minciuna și farsa; cu deosebire lipsește convenționala minciună a puțin închegatei noastre societăți. Zeletin are în schimb – și o are fără s-o caute – o naturală cutezanță, izvorâtă din autoritatea ce-i însoțește pretutindeni cuvântul lui scris.” – (1935). În carte, Ștefan Zeletin mărturisește dureros că și el s-a decis de mai multe ori să pună capăt chinurilor sale predându-se inamicului, „dar când împotrivirea noastră ajungea la capăt și când în zare se vedeau cele dintâi căști germane, gândul că orice soldat dușman va fi stăpân pe soarta mea îmi zdruncina iarăși hotărârea, și atunci făceam și eu ca ceilalți: luam fuga înapoi“. Nu am să mai descriu nimic din carte, lăsându-vă plăcerea lecturii, ci am să trec doar peste câteva aspecte care ne-au marcat istoria acelor ani și care se întretaie cu cele povestite de autor în această carte și care, din păcate, se potrivește cu multe aspecte ale intrării cu oiștea-n gardul istoriei a „preamiserupistelor” noastre guvernări „post-decembriste” față de soarta prezentă și viitoare a actualei noastre patrii. Dacă săptămâna trecută treceam în revistă câteva aspecte referitoare la alianța „secretă“ a României cu Tripla Alianță, putem spune că jocurile istoriei au făcut să ne aflăm în 1916 la intersecția jocurilor geopolitice și militare dintre Antantă și Puterile Centrale, puteri cu care tocmai ce avusesem această alianță „triplă”. Antanta, având nevoie de noi ca Puterile Centrale să slăbească un pic presiunea pe frontul de Vest, ne-au promis „verzi și uscate” și au presat să intrăm în război de partea Antantei, cu scopul declarat de a elibera Transilvania din ghearele monarhiei dualiste.
Prima parte a campaniei militare după intrarea în Transilvania a decurs relativ bine în confruntarea cu forțele austro-ungare, dar, mult mai repede decât ar fi trebuit, au început și „rateurile” în desfășurarea operațiilor militare, mai ales după mutarea pe frontul transilvan a mai multor mari unități germane venite urgent în ajutorul aliaților austro-ungari. Ca să fim cinstiți cu istoria, scopul Antantei începea să se realizeze, având în vedere că acele divizii germane aduse în Transilvania veneau de pe frontul de Vest și le dădeau aliaților momentele necesare de respiro pentru refacere și revenire „în afacere”. Presiunea germană, bazată pe o dotare, instruire și experiență de luptă copleșitoare în comparație cu ai noștri, a fost urmată, inexorabil, de intrarea trupelor inamice în Muntenia. Trecerea Carpaților de către forțele Puterilor Centrale și ofensiva din sud a forțelor de sub comanda lui Mackensen au pecetluit, de fapt, soarta Munteniei.Trebuie spus că, deși trupele române s-au apărat peste tot, uneori cu îndârjire, alteori fără (așa cum zice autorul în cartea despre care vă aminteam anterior) superioritatea materială și cea de comandă a armatelor inamice, în special a celei germane, a fost decisivă. Ulterior, pierderea Bucureștiului a determinat, după cum se cunoaște, retragerea guvernului, a familiei regale și a armatei în Moldova și înlocuirea celei mai mari părți a trupelor destinate apărării frontului „stabilizat” la porțile Moldovei cu unități noi venite din Rusia. Ca o subliniere a celor povestite în carte de către Zeletin, aș dori să vă aduc aminte faptul că, asupra operațiilor militare ale României în prima parte a campaniei, cea din toamna anului 1916, Nicolae Iorga a făcut o deosebită critică la adresa tuturor factorilor implicați în declanșarea și, mai ales, în buna pregătire a participării noastre la război.
Într-adevăr, dacă din punctul de vedere al alegerii momentului în care România a intrat în război, marele istoric recunoaște că s-a făcut sub presiunea Aliaților, mai departe el are cuvinte grele la adresa conducătorilor militari și politici care au fost direct răspunzători de ceea ce s-a întâmplat pe parcursul campaniei din 1916. Trebuie spus, în acest context, că, deși Nicolae Iorga nu se ridica împotriva participării noastre la război, el critică conducătorii politici, în special prim-ministrul de atunci despre a cărui viziune, care considera că participarea României la lupte va fi doar o parte secundară a unei mult mai importante diplomații, spune că „era influențată de opinia generală că războiul se va termina curând”. Nicolae Iorga a criticat, de asemenea, și unele decizii ale premierului care numise la conducerea unor mari unități ale armatei pe unii comandanți incompetenți (cum a fost cazul generalului Crăiniceanu, de exemplu), mai critică și starea de pregătire și înzestrare a armatei anterioară intrării în război și a comandanților acesteia numiți pe alte criterii decât cele ale competenței militare, dar critică, mai ales, starea morală a clasei politice din România acelor vremuri, clasă politică gata oricând, să-și servească mai ales propriile interese decât pe cele ale țării. Am, parcă, un deja-vu!…Dumneavoastră, cei care citiți, nu-l aveți? De multe ori ne plângem azi că o ducem greu, ca țară, și că ieșim greu din situații imposibile, dar, dacă stăm un pic și judecăm situația de atunci a țării, vom vedea că greul a fost dus atunci, demult, de către oameni acestei țări, nu acum! În decurs de doar câteva săptămâni, Moldova și principalele sale orașe, în frunte cu orașul Iași, a fost realmente invadată nu doar de clasa politică și administrativă de la București, dar și de valuri de refugiați din Muntenia și Dobrogea, provincii ocupate de trupele germane, austro-ungare și bulgare, populația crescând în Moldova de circa patru ori. Cine umbla pe drumurile Moldovei în pribegia și durerea retragerii? Oameni mai săraci ori mai bogați, soldați răniți sau pierduți de unitățile lor, ofițeri debusolați, politicieni sau afaceriști mai cinstiți ori mai veroși, moșieri sau magnați ori simpli funcționari din capitală ori alte orașe ale Munteniei, toți își căutau cu reală disperare un refugiu și un oarecare rost în Moldova. Ar trebui să ne aducem aminte că ziarele locale de atunci din Iași, apărute în prima jumătate a anului 1917, precum „Evenimentul”, „Opinia” sau „Ecoul Moldovei” au reflectat fără excesele de „triumfalism” și eufemismele postbelice, realitatea cruntă și crudă, publicând atunci, „la cald”, numeroase reportaje și știri cuprinzând informații despre lipsa produselor de îngrijire (adică simplul săpun), penuria de alimente, criza de locuințe, epidemiile și conducerea politică „cu oiștea-n gard”.
Din toate aceste ziare răzbăteau o serie-ntreagă de resentimente, exasperarea și chiar revolta ieșenilor față de aroganța unora dintre nou-veniții bogați de pe la București, față de abuzurile unora dintre ofițerii români trăitori în spatele frontului, ca să nu mai vorbim de aroganțele militarilor ruși de orice grad ar fi fost aceștia. De notorietate în presa ieșeană a vremii erau și informațiile despre numărul imens de morți și răniți atât de pe front, cât și în urma epidemiei de tifos exantematic, epidemie care a secerat un număr uriaș de oameni, la „întrecere” cu gloanțele și proiectilele armelor Puterilor Centrale. Epidemia respectivă a fost cauzată de aglomerația excesivă și de lipsa unor elementare măsuri de igienă personală și colectivă. Era de notorietate faptul că, de prea multe ori, oamenii dormeau claie peste grămadă, în aceleași spații cu animalele, nu se spălau pentru că nu aveau cu ce, iar foamea era la ordinea zilei și subnutriția secera la fel de multe vieți ca vâjâitul gloanțelor. Este de reamintit faptul că din presa locală ieșeană a vremii anului 1917 nu au lipsit nici articolele ce criticau atacau „lipsa de prevedere, organizarea haotică și nerațională, precum și slaba capacitate administrativă a autorităților.” Tensiunea din Moldova anului 1917 și, mai ales la Iași, atingea adesea pragul nivelului de revoltă populară, iar starea de spirit a populației civile și militarilor trebuia ținută sub control și ameliorată cu orice preț. În ceea ce privește situația generală și a „mersului” războiului, frontul s-a stabilizat la începutul anului 1917 atât din cauza venirii iernii cât și din cauza stării de epuizare în care se aflau multe unități ale armatelor Puterilor Centrale.
Pe lângă acest lucru, multe unități germane și austro-ungare au fost trimise pe alte fronturi unde situația militară a Puterilor Centrale era mai dificilă. Nu este de ne-menționat și faptul că revoluția rusească din martie 1917 dădea speranțe liderilor politici și militari germani că o pace separată cu Rusia ar fi putut fi posibilă. Pe acest fond, trupele germane care acționau în România au primit ordin să se abțină de la atacuri sau acțiuni prea evidente și care ar fi putut perturba negocierile cu partea rusească. Evidența istorică ne spune că, din ianuarie 1917, timp de jumătate de an, frontul din Moldova s-a menținut în condiții de liniște și calm, permițând armatei române, sub supravegherea generalului Berthelot și a Misiunii Militare Franceze, să înceapă un amplu și intens program de pregătire și înzestrare în vederea reluării luptelor în vara lui 1917. După această perioadă, armata română a arătat cu totul altfel și a acționat cu totul opus celor descrise în cartea lui Ștefan Zeletin despre care vă aminteam pe la începutul acestor rânduri.
Între agoniile și extazul din timpul și după primul război mondial (partea întâi)…
Trebuie să ne aducem aminte că, la nivelul anului 1917, statul şi întreaga societate românească se aflau într-un moment de cotitură și este evident faptul că dezastrele ce au marcat campania anului 1916 şi-au pus amprenta asupra lor. După cum aminteam anterior, pe de-o parte, membrii casei regale, guvernul, parlamentul şi mare parte a instituţiilor de stat şi de guvern (inclusiv Banca Naţională şi Casa de Consemnaţiuni precum și alte instituții) s-au retras din noiembrie 1916 în Moldova, zonă considerată mult mai sigură, în acel moment, după stabilizarea frontului în Poarta Focşanilor. În aceeaşi situaţie era şi armata care, în urma dezastrului de la Turtucaia şi apoi prin pierderea bătăliei de pe Neajlov (sau bătălia pentru Bucureşti, cum i se mai spune) şi-a retras resturile unităţilor rămase, inclusiv noile contingente, în Moldova, în vederea reconstituirii şi refacerii acestora, de data aceasta şi cu importantul și necesarul sprijin oferit de Misiunea Militară Franceză. De cealaltă parte, în sudul ţării, inclusiv în capitală, apăruse tabloul unei Românii aflate sub ocupaţia inamicului, cu toate greutățile și vicisitudinile ce au reieșit dintr-o astfel de situaţie. Din dispoziția premierului liberal Ion I. C. Brătianu, cu ocazia retragerii în Moldova, în Bucureşti au rămas o parte însemnată din membrii administraţiei locale, dar şi fruntaşi ai Partidului Conservator, cu orientare evident germanofilă, precum P.P. Carp, Alexandru Marghiloman, Titu Maiorescu, dar şi destui liberali, care dintr-un evident oportunism politic au preferat să se pună sub protecţia liderului conservator Alexandru Marghiloman. Referitor la aceşti oameni politici „plimbăreți”, renumitul ziarist C. Bacalbaşa nota cu dezamăgire în memoriile sale: „Atât de nemărginită este laşitatea unui mare număr de oameni, încât foarte mulţi liberali de frunte, şi atâţia alţii care au luptat pentru intrarea în război, reneagă totul, au uitat totul, insultă pe fruntaşii politici, şi liberali şi conservatori, care au plecat la Iaşi, şi se duc de se umilesc în rugăciuni şi protestaţiuni la picioarele d-lui Alexandru Marghiloman, şeful partidului conservator filo-german”.
Între agoniile și extazul din timpul și după primul război mondial (partea întâi)…
Este evident că a rămas pe loc şi o mare parte a bucureştenilor, în funcție de interesele, posibilitățile ori interesele de moment, o populație amestecată formată, majoritar, din femei, bătrâni, meşteşugari, calfe ori alți oameni săraci de prin mahalele oraşului. Acestora li se adăugau eternii profitori de pe urma războiului, persoane diverse pentru care nu conta naţionalitatea celor cu care făceau afaceri ori condiţiile în care îşi desfăşurau activitatea. Existau diverși moşieri, negustori, cămătari, proprietari de localuri sau prăvălii în această categorie. Din această paletă socială au făcut parte și artişti, gazetari sau oameni de cultură, rămaşi în teritoriul ocupat de armatele Puterilor Centrale din diverse motive, de la lipsa de alternativă, până la oportunism sau dedicaţie oarbă ori „lașitate națională”. Cel mai greu au dus-o, ca-ntotdeauna în vreme de război, oamenii simpli. Situaţia celor aflaţi sub ocupaţie în teritoriile aflate sub controlul Puterilor Centrale nu a fost deloc uşoară. Pe lângă greutăţile şi amărăciunea „prezenței” războiului, epidemiile de tifos exantematic şi febră tifoidă din iarna 1916-1917 au contribuit masiv la subminarea moralului şi aşa prea scăzut al românilor. La intrarea lor în Bucureşti, trupele Puterilor Centrale au găsit, de fapt, o populaţie demoralizată, chiar disperată, care trebuia să-şi ducă extrem de greu existenţa zilnică şi să supravieţuiască cumva în acele condiţii mai mult decât dificile. Condiţiile foarte dure impuse de stilul extrem de autoritar al autorităţilor de ocupație germane, impresionant, de altfel, prin eficienţa sa, precum şi jaful sistematic asupra populaţiei din zona ocupată prin rechiziţiile forţate şi abuzurile frecvente, au apăsat şi îngreunat mai mult traiul amărâtei populații românești.
Între agoniile și extazul din timpul și după primul război mondial (partea întâi)…
Este de menționat și faptul că a fost instaurată cenzura asupra principalelor mijloace de informare în masă, astfel că Bucureştiul a rămas doar cu un singur organ de presă, „Gazeta Bucureştiului”, controlat fiind în totalitate de germani, în timp ce, în teatrele şi cinematografele bucureştene, producţiile româneşti sau franţuzeşti, care rulaseră preponderent până atunci, au fost, pas cu pas, înlocuite cu cele germane sau austriece. Chestie de gust! Până şi cafenelele celebre în epocă, confiscate, practic, de militarii germani şi bulgari, şi-au schimbat, peste noapte, denumirea sub autoritatea de ocupație. Nu trebuie să uităm că Universitatea, Academia Română, dar şi nenumărate şcoli ori licee, au fost închise pe termen nedeterminat, sau li s-a schimbat destinaţia, fiind folosite uneori drept spitale de campanie pentru răniţii din rândul ocupanţilor care, de la începutul verii 1917, au început să ajungă tot mai mulţi de pe front. Comunicatele şi ştirile româneşti emanate de la Iași privind evoluţia evenimentelor de pe frontul românesc sau cel din apus ajungeau fie cu întârziere în capitala ocupată, fie erau extrem de „periate” de cenzura germană, astfel că orice victorie a forţelor aliate ale Antantei era prezentată foarte pe scurt ori, mai ales, trecută sub tăcere. Cele mai multe informaţii se obţineau, de obicei, pe calea zvonurilor, din gură-n gură, prin intermediul birturilor ori cafenelelor, al caselor boiereşti, al diverselor locuri de întâlnire al „lumii bune” bucureştene ori din presa străină care ajungea la București. Astfel că ecoul luptelor favorabile României de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz nu a avut impactul scontat în rândul populației din zona ocupată pentru că veştile despre victoriile româneşti au ajuns cu mare întârziere sori trunchiate și evident, opinia publică românească din teritoriile ocupate a fost lipsită de posibilitatea unei evaluări mai apropiate de realitate a situaţiei.
Între agoniile și extazul din timpul și după primul război mondial (partea întâi)…
Deşi cu întârziere, oamenii au aflat, totuși, despre aceste victorii şi au respirat uşuraţi, după o lungă perioadă în care îşi închipuiseră că şi Moldova avea să devină un teritoriu ocupat precum Muntenia. Pe aceeași linie de oprimări și vicisitudini s-au situat şi arestările la care au fost supuşi, încă din primele zile de ocupație, absolut toţi cei care erau bănuiţi a fi împotriva ocupanţilor, sau care „cârteau” faţă de modul dur de manifestare al acestora. Pentru că arestările au sporit, în urma multor denunţuri anonime, acelaşi Constantin Bacalbaşa îşi amintea cu nedisimulată amărăciune cum, în acea perioadă, un căpitan german de la poliţia imperială îi mărturisea unui cunoscut al său: „Ciudată ţară e ţara dumneavoastră! Nu e zi în care să nu primim 20-30 de delaţiuni în contra a tot felul de persoane. Asta în Germania ar fi cu neputinţă”. Chiar nu știm câtă realitate ori adevăr conţin vorbele căpitanului german, dar istoria ne-a demonstrat că obiceiurile acelei perioade, fireşte, păstrând proporţiile, se vor reedita în timpul anilor ’50, de tristă amintire, dar și mai târziu, unele fiind „verzi” și perene și prin contemporaneitatea noastră „de zi cu zi”. Săptămâna viitoare vom continua să derulăm câteva amintiri ale acelei perioade tulburi ale acestei lumi ce-și găsește și azi cu greu făgașul unei societăți umane normale la cap.
(Va urma)
Pentru astăzi, am terminat cu „măcinatul” la „moara cu povești” și vă aștept la următoarea întâlnire de săptămâna viitoare. Până atunci vă doresc să v-aducă Cel de Sus doar ceea ce nu ați avut bun până acum! Repet ca-n alte ocazii similare: e o urare de prin Maramureșul istoric de unde-mi trag eu rădăcinile! Și cred că poate fi valabilă peste tot unde se-nțelege vorba românească! Să vă fie bine!
Gânduri bune tuturor!
Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai
Surse, surse foto și lecturi suplimentare:
Ioan Scurtu, Istoria Românilor în timpul celor patru regi (1866-1947).Volumul I: Carol I, Editura Enciclopedică, București, 2004
Constantin Bacalbaşa, Capitala sub ocupaţia duşmanului, 1916-1918,Brăila, 1921;
Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. II-III, Bucureşti, 1993;
Alexandru Averescu, Notiţe zilnice din război, vol. II – 1916-1919, ed. îngrijită, studiu introductiv şi note, Eftimie Ardeleanu, Bucureşti, 1992;
Cerasela Munteanu, „Stări de spirit în societatea românească în vara anului 1917” în „Revista de istorie militară”, nr.5-6/2007, pp 15-18
Academia Română (coordonator Gheorghe Platon), Istoria românilor.Volumul VII.Tom II. De la independență la Marea Unire (1878-1918), Editura Enciclopedică, București, 2003
Gheorghe Nicolae Cazan, Șerban Rădulescu-Zoner, România și Tripla Alianță, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979
Istoria românilor, vol VII, tom II, editura Enciclopedică, București, 2003
https://revistapolis.ro/romania-in-primul-razboi-mondial/
https://historia.ro/sectiune/general/propaganda-romaneasca-in-1917-571288.html
http://centenar.gov.ro/web/marele-razboi1914-1918/
