Iisus Hristos, Iubirea trădată

Iisus Hristos, Iubirea trădată

          La sfârşitul lunii noiembrie a anului trecut, în SUA a fost lansată cartea lui Dan Carlin, Sfârşitul e mereu aproape: de la colapsul Epocii Bronzului pînă la ameninţarea nucleară, volum tradus anul acesta şi de Editura Polirom.  Totdeauna, ne lasă să înţelegem autorul,  o problemă sau alta ameninţă umanitatea, asemenea unei  săbii a lui Damocles, iar citindu-i cartea,  înţelegem că trecutul devine important pentru prezentul nostru turbulent. În capitolul Un prolog pandemic?, Dan Carlin face o istorie a epidemiilor şi pandemiilor care au lovit umanitatea, din momentul în care avem mărturii scrise, adică din secolul V înainte de Hristos, când  medicii greci au diagnosticat epidemii de tatanos, oreion şi posibil malarie, boli fatale în acele vremuri, când vaccinurile şi medicamentele din timpul nostru nu existau, până la pandemia din anul 1918.

    În ceea ce priveşte timpul în care Mântuitorul Hristos şi-a desfăşurat divina misiune, adică între anii 30 şi 33, ştim că în Ţara Sfântă  trăiau mulţi demonizaţi, leproşi, dar şi oameni cu tot felul de neputinţe trupeşti şi sufleteşti, de unde şi frecvenţa minunilor prezentate de Sfintele Evanghelii, referitoare la vindecări. Mântuitorul, însoţit de cei 12 apostoli, mergea pe jos, din sat în sat, propovăduia, vindeca, predica în sinagogi sau în aer liber, iar mulţimile îl urmau. Vindecările erau individuale, pentru că cel vindecat trebuia să creadă că Mântuitorul poate face aceasta, iar Hristos îi spunea, la sfârşit: Mergi în pace, credinţa ta te-a vindecat!

         Homer, ne aminteşte Julius Evola,  a spus că adesea Zeii umblă prin lume sub masca unor străini şi a unor călători care distrug cetatea oamenilor. Se poate ca asta să nu fie simplă mitologie. Considerăm că niciun eveniment istoric sau social de oarecare importanţă, nici un fenomen după care a urmat un anume curs al lucrurilor pe pământ, inclusiv anumite ,,descoperiri” şi apariţia unor idei noi, nu s-a născut întâmplător şi spontan, ci a corespuns unei intenţii, uneori unui adevărat plan stabilit în culise şi realizat pe căi pe care astăzi suntem departe de a ni le imagina cel puţin. Aceasta, sub semnul Luminii, ca şi – după caz – sub cel opus. (…) ,,Voi nu sunteţi aici ca să luptaţi cu lucrurile, ci cu zeii” – a spus încă Böhme.

Înainte de întruparea Mântuitorului, lumea a fost câmpul de luptă a forţelor Luminii şi ale Întunericului. Lupta aceasta a continuat, dar Întruparea, viaţa, moartea şi Învierea Mântuitorului Hristos au schimbat pentru totdeauna felul în care luptăm cu forţele Întunericului. Acum îl avem aliat, în acestă luptă, pe El, Cel căruia, aşa cum ne asigură după Înviere, i s-a dat toată puterea în cer şi pe pământ. Dar pentru a ne învrednici şi noi, fiecare dintre noi, de această putere, trebuie să trăim întru Hristos, hrănindu-ne cu trupul şi sângele lui, prezente în Sfânta Euharistie, pocăindu-ne, adică trăind metanoia, schimbarea modului de a gândi.

         Hristos este Marele Străin, trimis de Tatăl întru izbăvirea neamului omenesc. El n-are unde să-şi plece capul, n-are loc unde să se nască, n-are loc de odihnă. Neodihna Lui este omul. Potrivit tradiţiei, străinul este perceput ca oaspete divin, iar în volumul Timpul rugului aprins, Maestrul spiritual în tradiţia răsăriteană, Andrei Scrima face o lectură hermeneutică a scrisorii Părintelui Ioan cel Străin (întemeietorul  mişcării isihaste cunoscută sub denumirea de Rugul Aprins), scrisoare în care acesta se prezintă ca un străin trimis. Pe de altă parte, străinul este unul din numele pe care Hristos le primeşte după Înviere: Numai tu singur eşti străin în Ierusalim? îi spune Cleopa pe drumul Emausului.

Pentru antici, străinul este enigmatic deoarece poartă cu el ineditul, neaşteptatul, proprii condiţiei trans-umane şi de aceea este primit ca un mesager al zeilor. Străinul este un chip al îngerului care, la rându-i, este un mesager divin. Străinul ca persoană sau loc binecuvântat ţine de un statut absolut, inaccesibil deschiderii profane, ţine de un kairos (timpul prielnic, privilegiat, tocmai pentru că deschide  uşa către  atemporalitate).  În   fond,  subliniază  Scrima,  kairosul  este  o răscruce, o cruce, iar cuvântul străinului pe el se întemeiază, căci naşterea din nou presupune aflarea căii zenitului, a punctului unde cerul se nunteşte cu pământul. Pentru  noi, creştinii, acest punct este persoana Mântuitorului Hristos,  străinul absolut pe care nu fără taină L-aţi aflat, pe calea mântuirii sufletelor ce sunt ale Lui.

Dumnezeu, spune într-un rând Antoine de Saint-Exupéry, nefiind într-un nod anume, se află în toate nodurile. Aşa şi cu străinul, nefiind legat de un loc, devine fratele aproapelui său de pretutindeni. În spatele Lui există o prezenţă cu care nu te poţi identifica în mod substanţial, care indică, prin iubire, Calea: prezenţa Tatălui. În spatele figurii străinului străluminează chipul Fiului, drumul pelerinului luând chipul unei Imitatio Christi.

         Revim la timpul în care El păşea, alături de apostoli, pe pământul Ţării Sfinte. Când ni se întâmplă ceva în viaţă, suntem sfătuiţi să ne întrebăm: Cum ar fi reacţionat Hristos la această problemă? Dacă în vremea propovăduirii sale pe pământ ar fi izbucnit o epidemie în ţinuturile în care-şi trăia viaţa pământească, cum ar fi reacţionat?  Cu siguranţă, Hristos ar fi eradicat epidemia, iar cei infectaţi s-ar fi vindecat imediat. Ar fi revărsat un ţunami de iubire asupra comunităţilor umane prin rândurile cărora care trecea şi oamenii s-ar fi vindecat. Dumnezeu este iubire, iar iubirea este medicamentul suprem. În ţinuturile prin care păşea Iisus acum 2000 de ani nu se putea declanşa nicio epidemie, din simplul motiv că prezenţa lui iubitoare ţinea la distanţă orice rău. Cei bolnavi, pe care  îi vindecă, sufereau, aşa cum ne lasă să înţelegem Sfintele Evanghelii, de mulţi ani de boala lor.

         În anul 2019 a apărut, la Editura Paideia din Bucureşti, cartea  Iisus Hristos, Iubirea trădată, vol. I Dumnezeu trădat, scrisă de părintele George Remete, profesor în cadrul Facultății de Teologie Ortodoxă din Alba Iulia.

Unii cercetători, afirmă el,  sunt revoltați de pretenția creștină că sacrificiul lui Iisus Hristos îi revendică pe toți oamenii. Aceștia ori sunt proști, ori fac pe proștii. Căci dacă o singură Persoană din univers s-a sacrificat în numele și pentru toți oamenii, această Iubire absolută îi revendică pe toți și i-a câștigat pe toți la belciuge. Iubirea nu are nevoie și nu cere aprobare de la nimeni pentru a iubi: n-am nevoie de aprobarea ta ca să mor pentru tine. Peste iubirea care a murit pentru tine nu poți trece: n-o mai poți contesta, evita sau ignora. Iar cine nu recunoaște Iubirea care s-a sacrificat pentru el nu este un ignorant, ci un trădător și un mișel.

Cred că rădăcina acestei pandemii, ca şi a pandemiilor ce s-au abătut asupra umanităţii după Învierea Domnului, este trădarea iubirii lui Hristos. Trăim la nivelul religiozităţii (mergem la slujbe, facem pomenirea morţilor, aprindem lumânări, facem semnul sfintei cruci, pentru că aşa am apucat, aşa făcea mama, bunica), dar câtă credinţă mai avem? Căţi dintre noi cred, cu toată fiinţa, în Învierea Domnului, în Dumnezeu-Iubire, în puterea iubirii divine de a ne vindeca sufletele şi trupurile? Poporul român, ne spun studiile sociologice, are un grad ridicat de religiozitate, dar un grad mic de credinţă. Dacă aţi avea credinţă cât un bob de muştar, ne spune Mântuitorul, aţi spune muntelui să se mute şi muntele s-ar muta. Avem, noi, credinţă cât un bob de muştar?

De la Aristotel încoace, adică de 2500 de ani, ştim că omul este o fiinţă socială, că sensul vieţii lui se poate împlini doar în societate, în relaţie cu semenii,  cu cei aflaţi în nevoie. La întrebarea referitoare la cine este aproapele nostru, Mântuitorul răspunde cu o parabolă care ne lasă să înţelegem că aproapele nostru este cel aflat în dificultate, cel căzut între tâlhari. Acum, tâlharul este acest virus ucigaş, nevăzut, care ne obligă la distanţare socială, afirmându-se că distanţarea socială îi reteză posibilitatea de a se  răspândi.  Înainte de această criză, facebook-ul era plin de texte care vorbeau despre puterea vindecătoare a îmbrăţişărilor, a sărutului, a socializării, a surâsului, a râsului. Îmbrăţisări? Săruturi? Surâsuri? Râs? Cum să faci toate acestea cu masca pe faţă, cu mănuşi în mâini, cu haine despre care ştii că pot găzdui virusul ore bune, de la 1,5 metri distanţă?

Suntem în Săptămâna Patimilor. Mântuitorul a păşit în această săptămână cu puterea iubirii jertfelnice. Cu puterea iubirii divine a învins moartea, a Înviat din morţi, iar dacă vrem să învingem acest virus ucigaş nu avem, dincolo de distanţarea socială, de lupta din spitale, de preocupările pentru a găsi un vaccin împotriva lui, decât o singură soluţie: să ne lăsăm locuiţi de iubirea lui Hristos, de Hristos-Iubire! În câteva săptămâni criza se va atenua, vom începe, încet, încet, să ne reluăm vieţile de zi cu zi, dar dacă nu vom înţelege că rădăcina acestei crize este trădarea iubirii lui Hristos, dacă nu vom încerca să ne  lăsăm locuiţi de iubirea lui divină, sub o formă sau alta crizele se vor repeta, până când vom înţelege că trebuie să învăţăm lecţia iubirii, a Hristosului-Iubire!

Rădăcina acestei pandemii este trădarea iubirii lui Hristos. Haideţi să tăiem răul de la rădăcină!

Aşa să ne ajute Dumnezeu!

                                                                           Dan Dumitru Iacob