Iancu Văcărescu, poet român

Iancu Văcărescu (n. 1792, București – d. 3 martie 1863, București) a fost un poet român, fiul lui Alecu Văcărescu și nepotul lui Ienăchiță Văcărescu. Mama sa, Elena Dudescu, s-a despărțit de Alecu Văcărescu în 1797, iar doi ani mai târziu, în 1799, Iancu și-a pierdut tatăl.

A fost educat inițial acasă de emigrantul francez Colson, iar între 1804 și 1810 și-a continuat studiile la Viena. Revenit în țară, a fost surghiunit la Buzău, dar a fost rapid iertat și numit ispravnic la Târgoviște.

În 1818, domnitorul Alexandru Suțu l-a numit logofăt, iar un an mai târziu, în 1819, a tradus tragedia Britannicus de Racine și a scris prologul Saturn pentru inaugurarea spectacolelor de teatru. Tot atunci a tradus și Moartea lui Cezar de Voltaire.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Iancu_V%C4%83c%C4%83rescu#/media/Fi%C8%99ier:Iancu_vacarescu.jpg

În 1821, odată cu izbucnirea revoluției lui Tudor Vladimirescu, s-a refugiat la Brașov. Șase ani mai târziu, în 1827, a devenit membru al Societății Literare. În perioada administrației ruse a lui Kiseleff, a fost exilat la moșia sa de la Mătăieni. În acest timp, s-a căsătorit cu Ecaterina Cantacuzino-Pașcani, cu care a avut opt copii, printre care și Ioan Văcărescu, diplomat și tatăl poetei Elena Văcărescu.

În 1829, a scris un Marș pentru oastea națională, iar în 1830 și-a publicat volumul Poezii alese. Trei ani mai târziu, în 1833, a devenit membru al Societății Filarmonice.

În 1834, a intrat în magistratură, devenind președinte al Divanului judecătoresc din București, funcție pe care a deținut-o până în 1836.

Activitatea sa politică a continuat, iar în 1841 a fost ales deputat în Adunarea Obștească. Un an mai târziu, în 1842, și-a depus candidatura la domnie, iar în 1843 a devenit președinte al Asociației Literare.

În 1848, și-a publicat volumul Colecție din poeziile d-lui marelui logofăt Iancu Văcărescu și a devenit membru al Înaltei Curți de Justiție.

Poet de tranziție între neoclasicismul secolului al XVIII-lea și romantismul pașoptist, Iancu Văcărescu a introdus noi structuri lirice în literatura română. Deși opera sa nu are strălucirea poetică a tatălui său, a scris printre primele sonete în limba română și a inaugurat poezia ocazională pe teme istorice. A susținut teatrul, traducând Britannicus de Racine, și a sprijinit tinerii poeți, printre care și Ion Heliade-Rădulescu.

A fost un susținător al mișcării de redeșteptare națională, salutând răscoala lui Tudor Vladimirescu prin poeziile Buna vestire și Glasul poporului sub despotism. Versurile sale patriotice, precum Să tremure! Să tremure cumplita tiranie…, au rămas emblematice.

Lirica sa erotică, de influență neoanacreontică (O zi și o noapte la Văcărești, Primăvara amorului), se distinge printr-un viu sentiment al naturii. A scris, de asemenea, poeme filozofice (Adevărul), balade pe teme folclorice, epistole, ode, elegii și epigrame.

A trecut în neființă la 3 martie 1863, lăsând în urmă o operă ce anunță lirismul lui Alecsandri și o contribuție esențială la literatura și cultura română a secolului al XIX-lea.

Sursa: https://www.globalinfo.ro/z/biografie_iancu_vacarescu.htm