Iacob Mureșianu, compozitor român

Iacob Mureșianu (n. 29 iunie 1857, Brașov – d. 25 mai 1917) a fost un compozitor român remarcabil, fiul profesorului și publicistului cu același nume, Iacob Mureșianu (1812–1887). Personalitate marcantă a culturii muzicale românești din Transilvania, el a contribuit decisiv la afirmarea unei școli componistice naționale prin lucrări vocale, simfonice și de cameră.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Iacob_Mureșianu_(compozitor)#/media/Fișier:Iacob_Mureșianu_(compozitor).jpg

Și-a început studiile muzicale la Brașov (1867–1871), sub îndrumarea profesorului Novotny, studiind pianul, teoria muzicii și solfegiul. În perioada 1880–1884 a urmat Conservatorul din Leipzig, unde s-a format sub influența unor profesori de prestigiu, precum Salomon Jadassohn (teorie, armonie, contrapunct) și Carl Reinecke (canto, muzică de cameră). A fost distins cu Premiul Mendelssohn, rezervat celor mai valoroși studenți.

Primele sale compoziții datează încă din perioada studiilor: liedurile Întoarcerea în țară și Flori de nufăr, un ciclu de 30 de lieduri, lucrarea vocal-simfonică Mănăstirea Argeșului, precum și poemul simfonic Mama lui Ștefan cel Mare, pe versuri de Dimitrie Bolintineanu.

Întors în țară, Mureșianu a început cariera didactică la Năsăud, apoi a fost profesor la Brașov (1884–1885), stabilindu-se ulterior la Blaj, unde a activat până la sfârșitul vieții. Aici a dirijat Corul Catedralei Mitropolitane (1886–1917) și Corul Asociației Meseriașilor (1903–1910), continuând activitatea corală începută la Năsăud și Brașov.

În 1888 a fondat la Blaj Musa Română, prima revistă muzicală românească, pe care a condus-o până în 1907. În paginile acesteia și-a publicat o parte importantă a creației sale pentru pian, voce și cor.

Maestru al scriiturii corale, Mureșianu s-a remarcat prin compoziții cu un pronunțat caracter național și militant. Deși influențat de tradiția muzicală germană, nu a recurs la citate folclorice directe, ci a compus melodii originale în spirit românesc. A fost un fin cunoscător al creației populare, pe care a cules-o, armonizat-o în spirit romantic și folosit-o ca sursă de inspirație pentru lucrări proprii. El însuși nota:

„Voi să adun toate cântecele populare, să le pun pe note și să le răspândesc prin publicul român; ăsta e punctul întâi; punctul doi e că, prin aceea că le adun, am dreptul să le răpesc și pentru mine, în opusurile mele… Ce frumoase sonate și simfonii voi croi din ele.” (Leipzig, 14 iulie 1881)

În genul vocal-simfonic, a creat lucrări de amploare precum Mănăstirea Argeșului (1884, revizuit în 1895), Brumărelul (1897), Năluca (1893), Erculeanu (1890) și poemul dramatic Brâncoveanu Constantin (1905), în care a realizat o sinteză între folclorul românesc și tehnicile compoziționale vest-europene.

A scris muzică de teatru, în special vodeviluri, în colaborare cu Vasile Alecsandri: Scara Mâței, Rusaliile, Florin și Florica, Cinel-cinel, Nunta țărănească, Rămășagul. În 1910 a compus opereta Millo director, tot pe un libret de Alecsandri.

În domeniul simfonic, deși a compus relativ puțin, a fost un deschizător de drumuri. Uvertura Ștefan cel Mare este una dintre lucrările sale semnificative, oferind direcție pentru evoluția ulterioară a muzicii simfonice românești.

De asemenea, a compus lucrări de cameră, vocale și instrumentale – miniaturi pentru pian, pentru voce cu pian sau vioară cu pian –, abordând forme diverse precum fantezia, rapsodia, tema cu variațiuni, capriciul sau liedul instrumental (cântecul fără cuvinte).

Sursa: https://www.clasic.radio/articol/iacob-mureianu/2069311/5331/2