Heimann Hariton Tiktin, lingvist român și profesor de lingvistică

Heimann Hariton Tiktin (n. 9 august 1850, Breslau, Regatul Prusiei – d. 13 martie 1936, Berlin, Germania Nazistă) a fost un lingvist de origine evreiască, stabilit la Iași, considerat unul dintre fondatorii filologiei române moderne. În 1919, a devenit membru de onoare al Academiei Române.

Născut la Breslau (astăzi Wrocław, Polonia), în regiunea Silezia, care făcea parte din Regatul Prusiei, Tiktin provenea dintr-o prestigioasă familie rabinică. Tatăl său, Abraham ben Gedalia Tiktin, era rabin, iar bunicul și doi dintre unchii săi au fost mari rabini în provincia Silezia și la Breslau. Familia își trăgea numele de la orășelul Tyktin din Polonia.

Sursa foto: https://pixabay.com/photos/fountain-pen-filler-ink-write-1393979

Destinat inițial unei cariere rabinice, a urmat, pe lângă studiile religioase, cursuri de limbi clasice precum latina și greaca, după obiceiul rabinilor care dețineau și titluri universitare.

La 18 ani, s-a căsătorit cu Amalia Mayerhoffer din Iași și s-a stabilit acolo, obținând cetățenia română după un an. A studiat cu pasiune limba română, influențat de prietenia cu Mihai Eminescu, care l-a îndrumat spre folclor, regionalisme și literatură.

În 1883 a publicat Gramatica română, reeditată ulterior în 1945. Un an mai târziu, și-a obținut doctoratul în filosofie (lingvistică) la Universitatea din Leipzig, cu o teză despre filologia română.

Revenit la Iași, a fost primit cu căldură în cercurile intelectuale, devenind prieten și colaborator al unor nume precum Nicolae Iorga, Titu Maiorescu, Alexandru Philippide sau Bogdan Petriceicu Hasdeu. A colaborat la reviste de prestigiu și a ținut numeroase conferințe de filologie română și germană. Între 1884–1890 a scris lucrarea Viața cuvântului, despre evoluția limbii.

Deși a predat la mai multe licee din Iași, situația sa financiară a rămas precară, iar din cauza discriminării etnice, nu a avut acces la o poziție universitară stabilă.

În 1900, s-a întors în Germania, unde, în speranța unei cariere universitare, s-a creștinat și a primit numele Hariton. A fost botezat într-o bisericuță ortodoxă română din Berlin, într-un gest similar altor intelectuali evrei ai vremii, precum Gustav Mahler sau Heinrich Heine.

În 1904, a fost numit lector de lingvistică la Universitatea Humboldt din Berlin. Acolo a înființat, în 1906, Seminarul Lingvistic Român, prima instituție academică dedicată studiului limbii române, cu sprijinul statului român. În 1905, a publicat la Heidelberg Rumänisches Elementarbuch, primul manual de limba română pentru vorbitori de germană.

În 1916, odată cu intrarea României în război de partea Antantei, autoritățile germane l-au considerat suspect și l-au disponibilizat. Revenit în România, a fost ales membru de onoare al Academiei Române, dar nu a reușit să obțină un post academic permanent.

Dezamăgit, s-a întors la Berlin, la fiica sa, unde a trăit în sărăcie și a asistat la ascensiunea nazismului. A murit la 13 martie 1936. Conform dorinței sale, a fost înmormântat la Iași.

Revista Rampa nota că ultimul său adăpost fusese o simplă cameră de student. Mihail Sebastian scria:

„Moartea izgonitului H. Tiktin ar trebui să provoace o serioasă revizuire de conștiință.”

Deși nu voluminoasă, opera lui Tiktin este esențială pentru lingvistica română. Potrivit academicianului Iorgu Iordan, cercetările sale au un caracter definitiv, greu de contrazis de studiile ulterioare.

Cea mai importantă lucrare a sa este Dicționarul româno-german (3 volume, 1896–1926), considerat de Constantin Rădulescu-Motru „o operă fundamentală”. Grigore Antipa l-a propus pentru un premiu special al Academiei Române. Pe coperta volumului al treilea, Tiktin a tipărit deviza latină non omnis moriar („nu voi muri cu totul”).

Recunoaștere și posteritate

În 1971, prof. Ioan Rizescu i-a dedicat o monografie și a susținut discursul principal la ședința festivă a Academiei Române, marcând 120 de ani de la nașterea sa.

Catedra de Limba română și lingvistică generală de la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași îl consideră unul dintre „iluștrii precursori ai lingvisticii ieșene și românești”, alături de Cihac și Lambrior. Dicționarul său a fost reeditat între 1986 și 1989 de lingviști din Freiburg, Iași și de la Institutul de Lingvistică, extins la 50.000 de cuvinte și o bibliografie de 1.250 de lucrări.

A fost elogiat de Iorga, Motru, Eugen Coșeriu, Mioara Avram și alți mari lingviști. Nicolae Iorga scria:

„Un om cum rareori se găsesc pe lume. Străin, evreu, de familie rabinică, născut în Silezia… Câte unul putea să-și dea seama și cât interes real avea pentru noi acela care căuta să deslușească tainele alcătuirii graiului nostru.”

Fiica sa, Gertrude, a dorit să scrie o carte despre viața sa, dar proiectul nu a fost realizat. Arhiva i-a fost donată Bibliotecii Academiei Române.

Lucrări principale

• Gramatica română (1883)
• Viața cuvântului (1884–1890)
• Rumänisches Elementarbuch (1905, republicat în 2008, ISBN: 1-4370-8669-1)
• Dicționar româno-german (1896–1926, reeditat 1986–1989, 1998).

Premii și distincții

• Premiul Special al Academiei Române (1926)
• Medalia de Aur „Bene Merenti” a Academiei Române (1928)