Grigore Kiazim, rapsod dobrogean

Grigore Kiazim, (n. 12 februarie 1913, Măcin, județul Tulcea – d. 2 iunie 1989, București), a fost un rapsod dobrogean de excepție, solist instrumentist recunoscut la nivel național pentru virtuozitatea sa la mandolină, cobză și banjo, Grigore Kiazim a fost un veritabil promotor al muzicii tradiționale dobrogene. A avut o contribuție remarcabilă în consacrarea cobzei ca instrument solistic.

Sursa foto: AI
Grigore Kiazim s-a născut la 12 februarie 1913, în Măcin, județul Tulcea, într-o familie mixtă din punct de vedere etnic — mama sa era româncă, iar tatăl turc. Această moștenire multiculturală i-a influențat profund repertoriul și stilul interpretativ, ancorându-l într-un melanj autentic de tradiții etnice dobrogene.

Încă din anii 1930, Kiazim s-a afirmat ca unul dintre primii cobzari din România care a abordat un repertoriu divers, ce includea jocuri dobrogene, folclor turcesc, dar și piese concertante, într-un stil inedit și original.

În 1934, a început colaborarea cu Redacția de Folclor a Societății Române de Radiodifuziune, colaborare ce avea să dureze cinci decenii.

A fost primul cobzar angajat în cadrul prestigiosului Ansamblu „Ciocârlia”, la momentul înființării acestuia, în 1950. A contribuit și la formarea altor ansambluri de renume, precum „Rapsodia Română” (1971), colaborând, de asemenea, pentru perioade scurte, cu „Perinița” și „Doina” al Armatei.

În perioada 1973–1975, și-a format propriul taraf, axat pe muzica tradițională a comunităților etnice din Dobrogea – români, turci și tătari – promovând diversitatea culturală specifică regiunii.

Pe parcursul a peste 50 de ani de activitate, Grigore Kiazim a colaborat cu case de discuri, precum Electrecord, cu posturile de radio și cu ansambluri importante ale vremii. Pentru o scurtă perioadă, a avut și o formație ce îi purta numele, o raritate pentru instrumentiștii vremii.
Grigore Kiazim s-a stins din viață pe 2 iunie 1989, în locuința sa de pe Calea Moșilor din București, acolo unde își petrecuse ultimii ani, continuând să cânte în baruri și localuri din zonă, rămânând fidel muzicii până în ultimele clipe.

Într-un omagiu adus după moartea sa, Aurel Băbeanu scria în revista Doina (1992):

„Pe neașteptate, într-o zi de la începutul lunii iunie 1989, strunele inimii generoase ale maestrului s-au rupt, iar glasul mandolinei și al celorlalte instrumente fermecate a tăcut. Atunci, sufletele ni s-au umplut de durere și plumb. Pleca dintre noi un mare artist.”