Gheorghe Sion, scriitor, publicist și memorialist român

Gheorghe Sion (sau George Sion; n. 18 mai 1822, Vama, Țureni, Cernăuți – d. 1 octombrie 1892, București) a fost scriitor, publicist și memorialist român, membru titular al Academiei Române (din 1868) și al Astrei.

Născut într-o familie boierească din Hârșova, județul Vaslui, Gheorghe Sion era fiul paharnicului Ioniță Sion și al Eufrosinei Schina, fiica eteristului Gheorghe Schina. A urmat primele studii acasă, la moșia părintească din Laza-Hârșova, cu un dascăl rus, apoi la școala „Sfântul Sava” din București, înscris de unchiul său, avocatul Eustațiu Schina.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_Sion#/media/Fișier:George_Sion_-_Foto01.jpg

În 1839 s-a întors în Moldova, unde l-a sprijinit pe tatăl său în administrarea moșiilor. A urmat cursuri la Academia Mihăileană din Iași, participând totodată la reuniunile literare organizate de Gheorghe Asachi. Între 1841 și 1845 a lucrat ca funcționar la Departamentul din Lăuntru al Moldovei, iar ulterior a ocupat funcții administrative în domeniul averilor bisericești și al învățământului.

În 1848 a participat activ la mișcarea revoluționară din Moldova, fiind exilat. A traversat Muntenia și Transilvania, unde i-a cunoscut pe George Barițiu, Simion Bărnuțiu, Aron Pumnul și Andrei Mureșanu, participând la marea adunare de pe Câmpia Libertății de la Blaj. În Bucovina a fost primit de familia Hurmuzachi. Revenit la Iași, a participat la mișcările unioniste ce au pregătit Unirea Principatelor Române.

Cariera sa administrativă a inclus funcția de arhivist al Statului la Iași (1855), apoi director general al Regiei Monopolului Tutunului din București (1866). A fondat revistele Revista Carpaților (1860–1862) și, alături de V.A. Urechia, Transacțiuni literare și științifice (1872).

Sion a publicat poezii și piese de teatru, fără o valoare estetică remarcabilă, dar cu teme comune epocii: patriotism, critica abuzurilor, satiră socială. A rămas însă în memoria colectivă prin versuri devenite aproape folclorice: „Mult e dulce și frumoasă limba ce-o vorbim” și „Astăzi anul se-nnoiește/ Plugușorul se pornește”.

Mai importantă este opera sa memorialistică – volumul „Suvenire contimpurane” (1888) –, care se remarcă prin evocări vii, portrete pitorești și descrieri de atmosferă.

A tradus din autori francezi și germani (Voltaire, Byron, Molière, Lamartine, Racine), însă traducerile nu au avut o valoare deosebită.

Titu Maiorescu l-a criticat sever pentru „beția de cuvinte”, însă ca memorialist și participant la evenimentele epocii a rămas o voce importantă.

A fost secretar general al Societății Academice Române și vicepreședinte al Academiei Române.

S-a căsătorit cu Eliza Mărculescu, având trei copii: Demir (decedat la 23 de ani), Florica (căsătorită cu pictorul Eugen Voinescu) și Maria (Marica, căsătorită cu scriitorul Mateiu Caragiale). Moartea fiului său i-a grăbit sfârșitul, în 1892, la București.

Lucrări (selecție)

• Ceasurile de mulțemire (1844)
• Din poesiile lui George Sion (1857)
• Suveniri de călătorie în Basarabia meridională (1857)
• 101 fabule (1869, ed. revizuită 1886, ediție populară 1892)
• Steaua României (1878)
• Suvenire contimpurane (1888)
• Comedii și drame: Sărutarea (1888), La Plevna! (1878), Candidat și Deputat.

Bibliografie

• Academia RPR – Dicționar Enciclopedic Român, București, 1962–1964
• Octavian Sava, „George Sion – cel născut într-o căruță”, Cronica română, 9 august 2003.