Gheorghe Rákóczi al II-lea, principe al Transilvaniei, de origine maghiară

Gheorghe Rákóczi al II-lea (în maghiară II. Rákóczi György, n. 30 ianuarie 1621, Sárospatak – d. 7 iunie 1660, Oradea) a fost un principe al Transilvaniei de origine maghiară, care a condus principatul între 1648 și 1660.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Gheorghe_Rákóczi_al_II-lea#/media/Fișier:Jerzy_II_Rakoczy.jpg

Fiul principelui Gheorghe Rákóczi I, căruia i-a succedat la tron, Rákóczi al II-lea a continuat, în mare parte, direcțiile de politică internă și externă ale tatălui său, urmărind și el extinderea influenței dincolo de hotarele Transilvaniei.

Cu domnitorul Țării Românești Matei Basarab, Gheorghe Rákóczi al II-lea a menținut relațiile bune stabilite de tatăl său. Aceeași politică de cooperare a fost păstrată și în timpul domniei succesorului acestuia, Constantin Șerban, pe care Rákóczi l-a sprijinit în reprimarea răscoalei seimenilor și dorobanților, înfrânți în bătălia de la Șoplea, pe râul Teleajen.

În ceea ce privește relațiile cu Moldova, acestea au rămas reci, așa cum fuseseră și în timpul domniei lui Gheorghe Rákóczi I. Gheorghe Rákóczi al II-lea l-a sprijinit pe logofătul Gheorghe Ștefan să-l înlăture de la tron pe Vasile Lupu.

Asemenea tatălui său, Rákóczi al II-lea a aspirat la coroana Poloniei. În acest scop, a încheiat o alianță cu Suedia, cazacii și electorul de Brandenburg, semnând un tratat la 10 decembrie 1656 împotriva regatului polon.

În cadrul acestei alianțe, principele a pătruns cu armata în Galiția, însoțit de trupe muntene și moldovene. Campania a început favorabil, culminând cu ocuparea orașelor Lvov, Cracovia (28 martie 1657) și Varșovia, și cu o joncțiune cu armata suedeză la 7 aprilie. Avansul său a continuat până la Brest-Litovsk, însă, în scurt timp, situația s-a înrăutățit.

În fața presiunii armatei otomane și a tătarilor, Gheorghe Rákóczi al II-lea a fost nevoit să încheie o înțelegere cu polonezii pe 22 iulie 1657 – de fapt o capitulare –, oferind despăgubiri și ostatici. Retragerea s-a făcut în condiții dramatice, iar armata sa, rămasă în urmă, a fost anihilată pe 31 iulie 1657 de către tătari, împreună cu generalul Ioan Kemény.

Campania a reprezentat un eșec de proporții: Rákóczi nu doar că nu a obținut coroana Poloniei, dar și-a pierdut temporar și tronul Transilvaniei.

În urma eșecului din Polonia, Dieta Transilvaniei l-a desemnat principe pe Francisc Rhédey, nerecunoscut însă de Imperiul Otoman. Turcii l-au susținut în schimb pe Acațiu Barcsai, nobil de origine română din Bârcea Mare (județul Hunedoara).

Rákóczi, sprijinit de o nouă armată, a forțat Dieta de la Mediaș să-l realeagă principe. Drept răspuns, în vara anului 1658, otomanii și tătarii au invadat Transilvania, devastând țara. Ca urmare, la 10 octombrie 1658, Barcsai a fost recunoscut ca principe.

Totuși, Rákóczi nu a renunțat. Cu sprijinul lui Ioan Kemény, a determinat Dieta de la Târgu Mureș să-l aleagă din nou principe, pe 29 septembrie 1659. Conflictul cu Poarta Otomană s-a reactivat. Pe 22 mai 1660, la Gilău (județul Cluj), a avut loc o bătălie decisivă între forțele lui Rákóczi și armata pașei de la Buda, încheiată cu înfrângerea principelui.

Grav rănit, Gheorghe Rákóczi al II-lea s-a refugiat la Oradea, unde a murit pe 7 iunie 1660 din cauza rănilor.

Gheorghe Rákóczi al II-lea a fost căsătorit cu Sofia Báthory, cu care a avut un fiu, Francisc Rákóczi I.

Pe parcursul domniei sale a sprijinit, asemenea tatălui său, tipărirea de cărți în limba română la tipografia curții princiare, contribuind astfel la dezvoltarea culturii și a limbii române scrise în Transilvania.

Bibliografie

• Constantin C. Giurescu – Istoria românilor, vol. III, ediția a V-a, Editura BIC ALL, București, 2007, ISBN 978-973-571-710-0.