Gerhart Hauptmann, dramaturg, poet și romancier german

Gerhart Hauptmann (născut pe 15 noiembrie 1862, la Bad Salzbrunn, Silezia, Prusia [astăzi Szczawno-Zdrój, Polonia] — decedat pe 6 iunie 1946, la Agnetendorf, Germania [astăzi Jagniątków, Polonia]) a fost un dramaturg, poet și romancier german, care a câștigat Premiul Nobel pentru Literatură în 1912.

Hauptmann s-a născut într-o stațiune de lux din Silezia, unde tatăl său era proprietarul principalului hotel. A studiat sculptura între 1880 și 1882 la Institutul de Artă din Breslau și, ulterior, științele și filosofia la Universitatea din Jena (1882–1883). A lucrat ca sculptor la Roma (1883–1884) și a continuat studiile la Berlin (1884–1885), moment în care a decis să-și urmeze cariera de poet și dramaturg. După ce s-a căsătorit cu Marie Thienemann, o femeie înstărită, în 1885, Hauptmann s-a stabilit în suburbia berlinului, Erkner, unde a luat lecții de actorie și s-a asociat cu un grup de intelectuali și scriitori avangardiști, interesați de idei naturaliste și socialiste. A început să scrie romane, precum Fasching (1887; „Carnaval”), dar apartenența sa la clubul literar Durch și influența autorilor precum Émile Zola și Ivan Turgheniev l-au determinat să scrie piese de teatru.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Gerhart_Hauptmann#/media/Fi%C8%99ier:Gerhart_Hauptmann.jpg

În octombrie 1889, drama sa socială Vor Sonnenaufgang (înainte de răsărit) l-a făcut celebru, deși a șocat publicul. Această tragedie extrem de realistă, ce abordează problemele sociale contemporane, a marcat sfârșitul unei perioade de dramă germană extrem de stilizată și retorică. Încurajat de controversa creată, Hauptmann a scris o serie de drame remarcabile, inspirate de teme naturaliste, cum ar fi Die Weber (1892; „Țesătorii”), care ilustrează cu compasiune revolta țesătorilor din Silezia din 1844, și Das Friedensfest (1890; „Festivalul Păcii”), care analizează relațiile complexe dintr-o familie nevrotică. Einsame Menschen (1891; „Vieți izolate”) descrie tragedia unui intelectual, prins între soția sa și o tânără cu care simte că își poate împărtăși gândurile.

Hauptmann și-a continuat explorarea tragediei proletare cu Fuhrmann Henschel (1898; „Drayman Henschel”), un studiu claustrofobic despre deteriorarea unui muncitor din cauza presiunilor vieții domestice. În schimb, cu Hanneles Himmelfahrt (1894; „Adormirea Hannelei”), dramaturgul a abandonat principiile naturaliste, creând o lucrare poetică despre visele unei fete abuzate înainte de moarte. Der Biberpelz (1893; „Cămașa de castor”) este o comedie populară despre o hoție vicleană și confruntarea ei cu oficiali prusaci.

După o lungă perioadă de separare, Hauptmann a divorțat de soția sa în 1904 și s-a căsătorit cu violonista Margarete Marschalk. Împreună s-au mutat în 1901 la Agnetendorf, în Silezia, unde Hauptmann și-a petrecut restul vieții, deși călătorea frecvent.

Deși inițial a fost un susținător al naturalismului, în piesele sale ulterioare, Hauptmann a amestecat elemente de basm, misticism religios și simbolism mitic. Piesele sale de maturitate, precum Kaiser Karls Geisel (1908; „Ostaticul lui Carol cel Mare”) și Dorothea Angermann (1926), combină analizele naturaliste ale destinelor umane cu mitologia și simbolismul. Culminarea operei sale dramatice a fost reprezentată de ciclul „Atridele” (Die Atriden-Tetralogie), un set de piese inspirate din mitologia greacă, care reflectă oroarea lui Hauptmann față de cruzimea timpului său.

În paralel cu piesele sale, Hauptmann a scris și romane, povestiri și poezii epice, adesea legate tematic de dramele sale. Der Narr in Christo, Emanuel Quint (1910; „Nebunul în Hristos, Emanuel Quint”) prezintă viața unui fiu de dulgher din Silezia, într-o paralelă modernă cu viața lui Hristos, iar Der Ketzer von Soana (1918; „Ereticul din Soana”) povestește despre un preot apostat care se predă unui cult păgân.

La începutul carierei, Hauptmann s-a confruntat cu dificultăți, dar ulterior a devenit extrem de prolific, deși lucrările sale au variat în calitate. Poemele epice ambițioase, cum ar fi Till Eulenspiegel (1928) și Der grosse Traum (1942; „Marele vis”), sintetizează activitatea sa academică și gândirea filozofică, dar sunt de o valoare literară mai discutabilă. Ultimele decenii ale carierei sale au fost marcate de speculații cosmologice care l-au distrat de la talentul său de a crea personaje memorabile.

În ciuda succesului său în Germania, Hauptmann a fost aproape ignorat de regimul nazist și criticat de emigranții care îl acuzau că a rămas în țară. Deși nu a susținut ideologia nazistă, Hauptmann a rămas în Germania pe parcursul celui de-al Doilea Război Mondial și a murit la scurt timp după ce Silezia a fost ocupată de Armata Roșie Sovietică.

Hauptmann a fost considerat cel mai proeminent dramaturg german de la începutul secolului XX. Elementul central al operei sale literare vaste și diverse este preocuparea profund umană pentru suferință, pe care o explorează prin personaje care sunt, de obicei, victime ale forțelor sociale și ale altor elemente primordiale. Piesele sale, în special cele din prima perioadă, continuă să fie jucate pe scenele teatrale din întreaga lume.

Sursa: https://www.britannica.com/biography/Gerhart-Hauptmann