George Enescu, compozitor, violonist, pedagog, pianist și dirijor român

George Enescu (n. 19 august 1881, Liveni-Vârnav, Cracalia, Botoșani, România – d. 4 mai 1955, Paris, Île-de-France, Franța) a fost un compozitor, violonist, pedagog, pianist și dirijor român. Este considerat cel mai important muzician român.

Considerat un copil-minune, micul Jurjac (așa cum îl numea familia și cei apropiați) visa să devină compozitor încă de la vârsta de cinci ani. „Lucru curios: nu știam nimic, nu ascultasem nimic sau foarte puțin, nu am avut pe nimeni lângă mine care să mă influențeze și, totuși, încă din copilărie, am avut această idee fixă de a fi compozitor. De a fi doar compozitor,” îi mărturisea mai târziu George Enescu lui Bernard Gavoty, critic muzical și jurnalist de radio.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/George_Enescu#/media/Fi%C8%99ier:Georges_Enesco_1930.jpg

La doar trei ani, Enescu a trăit una dintre primele sale experiențe muzicale marcante, când a auzit întâmplător un taraf cântând într-o stațiune balneară din apropierea satului natal. Fascinat de muzica auzită, a încercat a doua zi să imite instrumentele tarafului: a creat o „vioară” dintr-un fir de ață de cusut și o bucată de lemn, a improvizat un țambal cu ajutorul unor bețe de lemn și a imitat sunetul naiului suflând printre buze.

La patru ani, primele noțiuni muzicale i-au fost transmise de tatăl său. Observând pasiunea copilului pentru muzică, părinții i-au dăruit o mică vioară cu trei coarde. Dezamăgit că nu primise o vioară adevărată, copilul a aruncat jucăria în foc. Doar după ce a primit vioara mult dorită, a început să cânte melodii auzite în sat, folosindu-se de o singură coardă și un singur deget.

În 1886, Eduard Caudella, compozitor și profesor la Conservatorul din Iași, a recunoscut talentul excepțional al tânărului George Enescu și i-a sfătuit pe părinți să-l îndrume către studii muzicale. Primele încercări de compoziție datează din 1887, când Enescu avea doar șase ani.

„De îndată ce am avut la dispoziție un pian, am început să compun. (…) Am schimbat cu o adâncă bucurie instrumentul monodic pe care cântasem până atunci, cu un instrument polifonic; după ce nu putusem face altceva decât să execut niște melodii fără cel mai mic acompaniament, ce bine era să mă desfășor acum în acorduri! (…) Și – fără să mai stau pe gânduri – am început să compun,” povestea Enescu în amintirile sale.

Între 1888 și 1894, George Enescu a studiat la Conservatorul din Viena cu profesori de renume, printre care Siegmund Bachrich și Josef Hellmesberger Junior (vioară), Ernst Ludwig (pian) și Robert Fuchs (armonie, contrapunct și compoziție). La recomandarea lui Hellmesberger, tatăl său l-a trimis la Paris pentru a-și continua studiile. Aici, Enescu s-a perfecționat la Conservatorul din Paris (1895-1899) sub îndrumarea unor mari profesori precum José White și Martin-Pierre-Joseph Marsick la vioară, Jules Massenet și Gabriel Fauré la compoziție, Ambroise Thomas și Théodore Dubois la armonie, și André Gédalge la contrapunct.

Din perioada studiilor la Paris datează și primele lucrări care i-au adus recunoașterea: cele patru „simfonii de școală”, Poema Română op. 1 (1897), Sonata nr. 1 pentru pian și vioară în Re major, op. 2 (1897), Suita nr. 1, în sol minor, în stil vechi pentru pian, op. 3 (1897), și Sonata nr. 2 pentru pian și vioară în fa minor, op. 6 (1899).

Deși visul său era să devină compozitor, studiul intens și participarea la concursuri de vioară l-au adus în atenția publicului. În 1898, Enescu a câștigat premiul al II-lea la Conservatorul din Paris, iar un an mai târziu a obținut premiul I, absolvind clasa de vioară pe 24 iulie 1899. Cu această ocazie, i s-a oferit o vioară prețioasă Bernardel, inscripționată cu numele său.

„De altfel, încă de atunci, nu mă prea mai gândeam la vioară. Eram beat de muzică și nu de performanțe la instrument. Nu visam decât să compun, să compun și iar să compun,” spunea Enescu.

Ca interpret, a înființat și condus două formații de muzică instrumentală la Paris: un trio cu pian (1902) și un cvartet de coarde (1904). A susținut concerte în Germania, Ungaria, Spania, Portugalia, Marea Britanie și SUA.

Cele mai cunoscute compoziții ale lui George Enescu datează din primii ani ai secolului XX. Printre acestea se numără cele două Rapsodii Române (1901-1902), Suita nr. 1 pentru orchestră în Do major, op. 9 (1903), și Simfonia nr. 1 în Mi bemol major, op. 13 (1905).

În 1913, Enescu a instituit și susținut din fonduri proprii Premiul Național de Compoziție George Enescu, acordat anual până în 1946. A fost membru fondator și președinte al Societății Compozitorilor Români din București (1920-1948).

În anii Primului Război Mondial, Enescu a susținut concerte pentru răniții din spitale și, după război, a reluat turneele în Elveția, Franța, Olanda, Spania, SUA, Portugalia, Canada etc. A dirijat Orchestra Simfonică George Enescu din Iași (1918-1920) și orchestrele Filarmonicii Române și ale altor instituții importante din România.

Adesea, Enescu era invitat la Castelul Peleș de regina Elisabeta a României (Carmen Sylva) pentru a susține recitaluri de vioară. Colaborarea lor a dus la crearea unor lieduri în limba germană.

Cea mai dragă lucrare a compozitorului, opera Oedipe op. 23, la care a început să lucreze în 1910, a fost finalizată în 1931 și dedicată Mariei Rosetti-Tescanu, care a devenit soția sa în 1937.

În timpul lucrului la Oedipe, Enescu a finalizat mai multe lucrări semnificative: Simfonia nr. 2 în La major, op. 17 (1914), Suita pentru orchestră nr. 2 în Do major, op. 20 (1915), Simfonia nr. 3 în Do major, op. 21 (1918-1921), Cvartetul de coarde în Mi bemol major, op. 22, nr. 1 (1920), Sonata pentru pian în fa diez minor, op. 24, nr. 1 (1924), și Sonata pentru pian și vioară nr. 3, în la minor, în caracter popular românesc, op. 25 (1926).

Au urmat alte lucrări notabile, precum Sonata pentru pian și violoncel în Do major, op. 26, nr. 2, dedicată marelui violoncelist Pablo Casals, Suita sătească nr. 3 în Re major, op. 27 (1939), Cvartetul de coarde în Sol major, op. 22 nr. 2 (1951), Simfonia de cameră pentru 12 instrumente soliste, op. 33 (1954) și Vox Maris, op. 31 (1954).

Recunoașterea internațională a lui Enescu i-a oferit numeroase oportunități de a preda cursuri de interpretare muzicală, analiză și forme muzicale la instituții prestigioase din întreaga lume, inclusiv la École Normale de Musique din Paris și Universitatea din Illinois.

Yehudi Menuhin, Christian Ferras, Ivry Gitlis, Ida Haendel și Arthur Grumiaux sunt doar câțiva dintre violoniștii care s-au perfecționat sub îndrumarea lui George Enescu.

Printre distincțiile primite se numără titlurile de ofițer și cavaler al Legiunii de Onoare a Franței, și calitatea de Membru de onoare și Membru activ al Academiei Române (din 1916, respectiv 1932).

George Enescu s-a stins din viață pe 4 mai 1955, la Paris. Testamentul său a inclus dorința de a nu fi înmormântat în România atâta timp cât țara se afla sub regimul comunist. Astăzi, rămășițele sale pământești se odihnesc în Cimitirul Père Lachaise din Paris.

Sursa: https://www.georgeenescu.ro/georgeenescu-ro_doc_20_george-enescu-date-biografice_pg_0.htm