„Oameni care au fost”. Generalul Dumitrache și Divizia 2 Munte, „Divizia de Cremene”…
de Nicolae Uszkai, Brașov

Motto: „Un popor care nu-și cunoaște istoria e ca un copil care nu-și cunoaște părinții.”- Nicolae Iorga

Stimați amici, ca de obicei, aici, la „Oameni care au fost”, vă invit să ne mai amintim câte ceva despre personalități care au marcat istoria nației noastre. Săptămâna trecută, vă reaminteam la „moara cu povești” câteva fragmente despre istoria Brigăzii 2 Vânători de Munte „Sarmizegetusa” din Brașov. Chiar dacă am mai publicat câteva crâmpeie din viața unui ilustru înaintaș și comandant al Diviziei 2 Munte, având în vedere că se apropie, la 1 iulie acest an, împlinirea unui secol de la înființarea acestei mari unități a armiei române, vă propun să reiau pentru dumneavoastră câteva date „pasagere” despre viața acestui mare comandant român, o viață care s-a împletit cu viața structurii pe care va comandat-o și cu Brașovul în care a trăit și a plecat la cele veșnice. Până să intru în descrierea propusă, țin să vă anunț că, dacă pașii vă vor purta prin urbea de sub Tâmpa în data de 30 iunie a.c., între orele 11.00 și 12.00, veți putea asista în Piața Sfatului din Brașov, la o ceremonie militară prilejuită de aniversarea unui secol de la înființarea Brigăzii 2 Vânători de Munte „Sarmizegetusa”, eveniment ce s-a petrecut la 1 iulie 1923. Vânătorii de Munte din această brigadă au marcat, prin mai multe activități în decursul acestui an, această sărbătoare de suflet, activitățile fiind reunite sub logo-ul „Sarmizegetusa 100”.Totodată, în aceeași zi, începând cu ora 12,00, va avea loc vernisajul unei expoziții tematice dedicată acestei zile la Muzeul Județean de Istorie din Brașov din Piața Sfatului. Expoziția realizată de către vânătorii de munte în parteneriat cu instituția muzeală brașoveană va putea fi văzută de oricine pe tot parcursul acestui an, până la final de decembrie. Din câte îmi amintesc, în 2016, personal, am avut o cooperare faină cu domnul Nicolae Pepene, directorul acestei instituții, materializată într-o expoziție similară dedicată Centenarului înființării vânătorilor de munte din armata română. În aceeași zi, între 12.00 și 13,30, brașovenii și toți cei prezenți prin urbe vor putea vedea, în arealul parcului central Nicolae Titulescu, o prezentare de armament, tehnică și echipamente militare din dotarea Brigăzii 2 Vânători de Munte „Sarmizegetusa”. La fel cum nu este lipsită de interes vizionarea unei ceremonii specifice de retragere cu torțe a vânătorilor de munte în intervalul orar 22.00-22.30 pe itinerariul Biserica Neagră-Strada Mureșenilor- Bd. Eroilor-sediul Brigăzii 2 Vânători de Munte din zona Patria. Nu pot să nu amintesc și o premieră în activitățile aniversare ale vânătorilor de munte brașoveni: tot seara, între orele 22.00 și 23.00, va avea loc o proiecție laser a însemnelor heraldice ale Brigăzii 2 Vânători de Munte „Sarmizegetusa” pe arealul Dealului Cetății.

În zilele noastre, circumscrise multor patimi şi egoismului epocii pe care o traversăm, un gest eroic poate surprinde şi ne oferă o lecţie de care avem mare nevoie. Preocupaţi de griji mărunte, pe care adesea le luăm prea în serios, uităm că mulţi dintre bărbaţii patriei şi-au riscat şi îşi riscă viaţa zi de zi pentru ca societatea românească să fie în siguranţă. Jertfele românilor, de-a lungul existenţei lor, sunt uriaşe. Aproape că nu există palmă de pământ care să nu fi fost apărată prin jertfă de sânge. Prin moartea lor, eroii ne-au apărat fiinţa, limba, cultura şi glia străbună. Iată de ce, merită să-i cunoaştem, să-i venerăm şi „să presărăm pe-a lor morminte ale laurilor flori”! Nu sunt vorbe-n vânt pentru cine simte istoria acestor locuri! Voi rămâne convins pentru totdeauna, chiar dacă ar putea părea desuet, că trebuie să facem tot ceea ce putem pentru a spune poveşti adevărate şi frumoase despre eroi. Despre eroii români, fie ei ostaşi, cărturari de seamă, conducători de neam, savanţi ori oameni ai artelor, de pe tot cuprinsul coordonatelor fizice şi morale ale existenţei româneşti. Tocmai de aceea, mi-am propus să reiau azi teva „felii” din viaţa unui mare ostaş, un vânător de munte, trăitor pe meleaguri braşovene şi care a avut şansa să lupte cu cinste pentru ţara sa, în fruntea unei divizii româneşti de vânători de munte, Divizia 2 Munte, cea care a purtat, pe bună dreptate, un renume deosebit, „Divizia de Cremene”…Este vorba despre generalul de corp de armată Ion Dumitrache.

Am mai menționat anul trecut, tot aici, că am scris câteva articole în ţară şi prin străinătate sau am colaborat, după umilele-mi puteri, în a căuta prin arhive, la apariţia mai multor cărţi despre vânătorii de munte. Am „săpat” de multe ori prin arhivele militare sau civile după documente care pomenesc viaţa, luptele şi evoluţia trupelor de vânători de munte din Armata României, trupe create în vâltoarea primului război mondial, la 3 noiembrie 1916, dar, faptic, am ajuns să cunosc multe despre acest mare ostaș după ce am ajuns s-o cunosc pe văduva generalului, o doamnă deosebită, care mi-a încredinţat o parte însemnată şi valoroasă din amintirile scrise ori obiecte ce au aparţinut soţului său, Aurelia Dumitrache.

Ion Dumitrache s-a născut pe 25 august 1889 în Ciorăşti, în apropiere de Râmnicu Sărat. Cariera sa militară a început în anul 1909, atunci când a intrat în Şcoala militară de ofiţeri de infanterie, pe care a absolvit-o în 1911, fiind înaintat la gradul de sublocotenent. A fost repartizat la Regimentul 38 Infanterie „Neagoe Basarab” din Brăila. Ulterior, a luat gradul de locotenent, iar în anul 1917, a fost avansat la gradul de căpitan. A fost rănit de două ori în timpul luptelor din 1916-1917, iar după terminarea războiului, fiind încă pe frontul din Ungaria, în 1919, a fost admis la Şcoala Superioară de Război. Ulterior, în anul 1920, a fost avansat la gradul de maior, iar în 1921  a fost repartizat în statul major al Diviziei 1 Vânători de la Arad. În anul 1924, a fost mutat la comandamentul Diviziei 1 Munte de la Sinaia. Ulterior, după o activitate susţinută şi de succes, în anul 1929, a fost avansat la gradul de locotenent-colonel, fiind numit comandant al Batalionului 2 Vânători de Munte din Caransebeş. Ulterior, în 1935, fiind avansat la gradul de colonel, a primit comanda Grupului 4 Vânători de Munte din Bistriţa, Grup aflat în organica Diviziei 2 Munte. În perioada dintre februarie 1938 şi martie 1939, a îndeplinit, la ordin, şi funcţia de prefect al judeţului Năsăud de atunci.  La 10 mai 1941, cu puţin timp înainte ca România să intre în cel de-al doilea război mondial, a fost avansat la gradul de general de brigadă şi a fost numit la comanda Brigăzii 2 Mixtă Munte, subordonată Corpului de Munte din Armata 3 Română. A rămas la conducerea acestei unităţi pe toată durata campaniilor contra Armatei Roşii. Marea sa unitate a început ofensiva în Bucovina de Nord pe 3 iulie, ducând lupte grele pentru Hotin cu trupele Armatei 12 Sovietice aflate in retragere. Pe 19 iulie, Brigada 2 Mixtă Munte a trecut Nistrul şi a înaintat spre Bug, luptând cu ariergărzile Armatei 18 Sovietice. Pe 25 iulie, în timp ce trupele sale erau angajate în lupte grele la sud de Kapusteany, punctul de comandă al generalului Ion Dumitrache a fost bombardat de artileria grea sovietică, dar, din fericire, nu a fost rănit. Ofensiva a continuat şi vânătorii săi de munte au ajuns la Bug pe 10 august. După un răgaz de zece zile, Corpul de Munte a început înaintarea către Nipru, unde a ocupat poziţii defensive. Pe 16 si 17 septembrie, Brigada 2 Mixtă Munte a traversat fluviul la Berislav şi apoi a fost dispusă în apărare. Contraofensiva Armatelor 9 și 18 Sovietice la nord de Marea de Azov a început pe 23 septembrie. Brigada 2 Mixtă Munte a rezistat iniţial puternicei presiuni la care a fost supusă.

Pe 25 septembrie, însă, frontul a fost rupt în sectorul Batalionului 15 la Ulianovka. Generalul Dumitrache a contraatacat cu rezervele sale, reuşind să salveze batalionul ameninţat şi să stabilească o nouă linie de apărare la nord de Malaya Belozerka. Pe 27 septembrie, din nou, forţe sovietice superioare ca forță au rupt frontul brigăzii, încercuind Batalionul 10 Vânători de Munte. Acesta a rezistat două zile în încercuire, iar Brigada 2 Mixtă Munte a organizat o nouă poziţie defensivă la 800 m sud de Malaya Belozerka. În restul frontului marii unităţi, batalioanele de vânători de munte au rezistat atacurilor şi au rămas pe loc, chiar dacă, de multe ori, tancurile sovietice au reuşit să pătrundă în spatele primei linii şi să împiedice aprovizionarea cu muniţii si hrană şi evacuarea răniţilor. Până pe 5 noiembrie, trupele generalului Dumitrache au curăţat sectorul Berdiansk – Molotcinaya. În urma acestei ultime operaţii, deoarece Brigada 2 Mixtă Munte a fost marea unitate a Corpului de Munte cea mai afectată de pierderi în luptele din ultimele luni, a fost trimisă acasă în România pentru refacere, ajungând în garnizoanele de reședință pe data de 7 decembrie. Astfel, se termina prima campanie a generalului de brigadă Ion Dumitrache. În timpul celor aproape cinci luni de luptă, aflat permanent în focul luptelor, pierduse 1.926 de ostaşi, morţi, răniţi şi dispăruţi. Generalul Dumitrache fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa a III-a, pentru recucerirea Hotinului la începutul campaniei. În luna iulie 1942, Divizia 2 Munte (brigada devenise divizie pe 15 martie, la fel ca şi celelalte brigăzi de munte) a fost trimisă iar pe front, în Caucaz. La începutul lunii august 1942, a trecut Donul la Rostov şi a înaintat spre sud, trupele generalului Dumitrache fiind subordonate Armatei 1 Panzer germane. Primele lupte grele le-a dat pentru forţarea Râului Baksan pe 22 august. A reuşit să stabilească un cap de pod lângă Kysburun, şi după trei zile a cucerit înălţimea cu cota 910 care controla Valea Baksanului. În următoarele zile, poziţiile de pe aceasta colină au fost puternic atacate, însă Divizia 2 Munte a rezistat eroic sub comanda generalului. În noaptea de 1/2 septembrie, generalul Dumitrache a trebuit să-şi retragă oamenii peste râu, la ordinul Armatei 1 Panzer, deoarece comandamentul german era îngrijorat de pericolul pe care îl reprezenta capul de pod sovietic din zona înălţimilor Sayuko. Retragerea a fost executată rapid şi fără pierderi. Divizia 2 Munte a primit, apoi, sarcina de a elimina capul de pod, acţiune care a fost executată pe 18 octombrie, capturându-se peste 400 de prizonieri şi nimicind foarte mulţi inamici. Pe 25 octombrie, generalul de brigadă Ion Dumitrache a început ofensiva către Nalcik, forţând din nou Baksanul şi rupând frontul între Divizia 295 Infanterie şi Divizia 2 Gardă sovietice. Până pe 28 octombrie, după lupte grele, Divizia 2 Munte a cucerit obiectivul primit. Pierderile româneşti ale trupelor generalului Dumitrache au fost de 820 de ostaşi, morţi, răniţi şi dispăruţi. Pe lângă masivele pierderi provocate inamicului, vânătorii de munte ai generalului Dumitrache au luat 3.079 de prizonieri. Ca urmare directă a acestor lupte dar şi ca o recunoaştere a modului de acţiune din luptele precedente, generalul Ion Dumitrache a fost, ulterior, promovat şi a primit Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a II-a şi „Crucea de Cavaler a Crucii de Fier”.

În luna noiembrie 1942, cursul războiului s-a schimbat, iar Armata Roşie a trecut la ofensivă în Caucaz. Divizia 13 Panzer germană a fost încercuită la sud de Mairamadag. Misiunea de a o scoate din încercuire a revenit generalului Dumitrache, care cu Grupul 4 Vânători de Munte a repus stăpânire pe şoseaua Ordzonikidze-Alagir, permiţând retragerea tancurilor germane. După câteva luni de lupte grele, divizia işi pierduse mult din capacitatea sa de luptă. Cine cunoaşte câte ceva despre știința ducerii războiului ştie cât de greu au luptat vânătorii de munte români, raportat la dotarea lor, pentru a salva o divizie germană super-titrată şi foarte bine dotată cu armament şi tehnică! Dar n-au pregetat s-o facă…Iar Armata Roşie începuse, la acea dată să fie aprovizionată serios cu noi tipuri de armament şi tehnică de către aliații americani iar rezerva lor umană era, practic, inepuizabilă. La începutul lunii ianuarie 1943, a început replierea prin lupte a trupelor Axei din Caucaz și era evident că sorţii războiului nu mai erau favorabili. Divizia 2 Munte a ajuns în Peninsula Taman pe 28 ianuarie, fiind subordonată Corpului 52 German din Armata 17 Germană. În februarie1943, Divizia 2 Munte a fost întărită cu un detaşament german şi a ocupat poziţii defensive pe malul vestic al Râului Beysuk. Sub presiunea ofensivei sovietice, trupele Axei au fost silite să se replieze luptând pe poziţii succesive, divizia generalului Dumitrache ajungând pe 17 februarie la Saboisky. Patru zile mai târziu, a recucerit satul Vasilchenko, iar la începutul lui martie a curăţat satul Belikov de trupe sovietice şi a eliminat trupele inamice infiltrate lângă Lagunele Svistielniov. În urma acestor lupte, Divizia 2 Munte a ajuns la capătul puterilor, fiiind angajată neîntrerupt în campanie timp de 203 zile. Pe atunci, purta deja supranumele de „Divizia de Cremene” iar soldaţii sovietici îi porecliseră pe vânătorii de munte români „diavolii verzi”…Comandantul diviziei şi soldaţii săi au câştigat respectul eşaloanelor superioare române şi germane, iar nu mai puţin de 478 de „Cruci de Fier”  germane ,clasele 1 si 2, au fost acordate militarilor diviziei.  Pe 20 martie, Divizia 2 Munte a fost scoasă din prima linie şi a fost trimisă in Crimeea pentru refacere. Generalul de divizie Ion Dumitrache (fiind avansat la acest grad în luna ianuarie 1943) s-a ocupat de refacerea şi reorganizarea diviziei sale, efectuând şi misiuni de rutină în Crimeea. Generalul Dumitrache a preluat, pe 10 noiembrie, conducerea unui mai mare detaşament românesc, alcătuit din trupe din Diviziile 1 si 2 Munte, 10 şi 19 Infanterie, care trebuia să limiteze capul de pod realizat de Armata Roşie în sudul Mării Sivaș, de fapt o regiune imensă plină de lagune și mlaștini. Întors la comanda Diviziei 2 Munte, generalul Dumitrache a comandat o grupare de vânători de munte, care, între 29 decembrie 1943 şi 4 ianuarie 1944, împreună cu o grupare condusă de generalul de brigadă Leonard Mociulschi, prietenul şi camaradul său, cu care va locui împreună în Braşov după război, a eliminat peste 3.700 de partizani în Munţii Iaila. În timpul noii ofensive a Frontului 4 Ucrainean din aprilie 1944, când trupele sovietice au pătruns în Crimeea, divizia generalului Dumitrache a fost împărţită în două, cu o parte fiiind la Sevastopol, asigurând apărarea unui sector al fortăreţei, respingând între 15 şi 30 aprilie nu mai puţin de 24 de atacuri inamice.

Întors în ţară cu marea sa unitate, generalul Dumitrache a început iar refacerea diviziei sale, care se va distinge din nou, în toamna anului 1944, dar contra altor inamici şi cu alt comandant. Pe 20 august 1944, generalul Dumitrache a fost numit la comanda Corpului de Munte, aflat pe frontiera româno-ungară din sud-estul Transilvaniei. În urma evenimentelor din Bucureşti din 23 august 1944, a doua zi, trupe germane au ocupat poziţii cheie în Braşov, controlând gările, punctele obligatorii de trecere, comunicațiile şi intersecţiile importante. Generalul Dumitrache a organizat rapid, cu forţele pe care le avea la dispoziţie, detaşamente mixte care, pe 25 august 1944, au „curăţat” oraşul de trupe germane şi horthyste, capturând peste 500 de prizonieri şi o baterie de tunuri. Până pe 30 august, a apărat frontul între Întorsura Buzăului şi Homorod, cu trupe din Divizia 1 Munte şi Divizia 13 Infanterie-instrucţie, respingând atacurile locale date de trupe ungare şi germane şi blocând accesul dinspre sud a trupelor germane aflate în retragere din Muntenia. Pe lângă pierderile directe cauzate inamicului, au fost capturaţi alţi 300 de prizonieri şi 36 de avioane. Generalul Ion Dumitrache este cel care a eliberat Braşovul de sub ocupaţia trupelor germane, iar diplomaţia generalului în ceea ce priveşte comportamentul faţă de populaţia maghiară şi săsească din Braşov a detensionat o situaţie ce putea degenera într-un veritabil război civil. De la acea dată şi până pe 2 septembrie 1944, a atacat şi a reocupat zonele Aita Seacă şi Biborţeni. Corpul de Munte al generalului Dumitrache a fost întărit la începutul lunii septembrie, fiind alcătuit din Diviziile 1 Munte, 3 şi 6 Infanterie. Pe 7 septembrie, a fost reluată ofensiva sovieto-română în Transilvania, iar Corpul de Munte, subordonat Armatei 4 Române, a re-ocupat Sfântu Gheorghe ziua următoare şi Odorheiul Secuiesc pe 13 septembrie. Pe 28 septembrie 1944, a atacat pe râul Mureş şi a intrat în Târgu Mureş. Următoarea ofensivă condusă de el a început pe 9 octombrie, Corpul de Munte urmărind trupele Sub-grupului de Armate „Wohler” care se repliau spre vest. Pe 14 octombrie, generalul Dumitrache a intrat în Gherla. Aceasta a fost ultima acţiune notabilă a Corpului de Munte, care, două zile mai târziu, a fost retras din linia întâi şi trimis în garnizoană la Braşov. Totuși, vânătorii de munte au continuat războiul, prin Divizia 2 Munte, până pe 12 mai 1945, ajungând aproape de Praga. Pe 15 noiembrie 1944, generalul Ion Dumitrache a primit Ordinul „Mihai Viteazul” cu spade, cls. a III-a, model 1944. Numai trei generali români au primit clasele a III-a şi a II-a a modelului 1941 şi clasa a III-a a modelului 1944, generalul Dumitrache fiind unul dintre ei. Interesant și meritoriu este faptul că toţi aceștia au fost vânători de munte.

Generalul Ion Dumitrache fost înlocuit la comanda Corpului de Munte de generalul de corp de armată Radu Gherghe, el fiind numit comandant secund. Luptase prea bine împotriva sovieticilor şi începuse să fie dezavuat şi persecutat pas cu pas. A rămas în această funcţie până pe 20 martie 1945,dar în timp ce se afla încă în echipa de comandă a Corpului de Munte, a fost arestat, în luna februarie 1945, în urma unui denunț că ar fi ordonat, în 1942, la Nalcik, represalii împotriva populaţiei civilie și și-ar fi însușit diferite materiale pe care le-ar fi trimis în țară, din capturi de război. A fost arestat şi ținut cu domiciliu forțat în clădirea comandamentului, în Brașov, până la 15 august 1946, în pofida faptului că generalul nu se afla pe lista celor considerați a fi încălcat legile războiului, listă întocmită tocmai în Uniunea Sovietică. Situația sa avea să fie clarificată, pentru moment, abia în vara anului 1946, când s-a constatat că „denunțul este o calomnie”, la 17 august fiind numit, din nou, în funcția de comandant al Corpului de Munte, cu aprobarea generalului I.Z. Susaikov, președintele Comisiei Aliate de Control. Ulterior, în anul 1947, a fost avansat la gradul de general de corp de armată şi apoi trecut în rezervă. Nu mai era nevoie de el! Erau vremurile în care epurările din armată erau în plină desfăşurare. În septembrie 1947, a ieșit la pensie, mulțumit că terminase „o aspră carieră de 40 de ani cu mâinile și obrazul curat, trecut prin două mari războaie numai la front, din primul cu trei împușcături în corp, și din al doilea cu sănătatea șubrezită de munca de zi și noapte”, conform spuselor sale din memorii, întărite de cele ce mi-a spus şi mie văduva generalului, Aurelia Dumitrache în cele câteva întâlniri pe care le-am avut cu ea la domiciliul acesteia. Au urmat, în anul 1948, noi denunțuri împotriva sa, denunțuri în urma cărora Parchetul Curții București l-a inclus printre persoanele acuzate de crime de război, urmând a fi arestat și închis la penitenciarul Văcărești. A mai fost suspectat și de faptul că, în 1946, ar fi simpatizat și chiar ar fi participat la mișcarea națională de rezistență în zona Brașov și a Văii Prahovei, ignorându-se faptul că în acea perioadă generalul se afla închis la sediul comandamentului din Brașov. Fracturi logice, dar cine mai urmărea logica pe atunci? Pe 3 ianuarie 1949, generalul Dumitrache a fost arestat şi anchetat pentru presupuse crime de război până pe data de 6 octombrie 1950, când, nefiind pus sub acuzare, din lipsă de probe, a fost eliberat. Este relevant conținutul rezoluției pusă de Alexandru Nicolschi pe un referat din 22 ianuarie 1949, întocmit de Direcția Generală a Securității: „Dumitrache a fost arestat la cererea Secției criminalilor de război, care ne-a comunicat că n-are nevoie de el; decât a fost citat ca martor. Totuși, să fie cercetat pentru cele semnalate în Notă pentru a putea aduna probe, ca ulterior să fie înaintat Cabinetului ca criminal de război”. Respingând vehement acuzațiile ce i se aduceau și reiterând comportarea civilizată de care au dat dovadă militarii din subordinea sa, în centrul Caucazului, la Nalcik, el preciza la 24 aprilie 1949: „Ne-am distins acolo însă mai mult prin omenia tuturor ostașilor, de la soldat până la comandant. Deși în trecerea lor izolați prin oraș, au fost împușcați în stradă căpitanii Iuge și Maxim (acesta era deja rănit în luptă), nu am permis represaliile ce-mi cerea comandamentul german. Compania auto a diviziei și unele servicii ce au mai întârziat în oraș au avut fiecare și cantină pentru Hrănirea populației nevoiașe, ceea ce nemulțumea comandamentul german de la care primeam alimentele. Probabil aceste fapte, pe lângă cumințenia cu care vânătorii de munte au trecut prin acest oraș cucerit fără nici o încălcare a legilor războiului, au făcut ca primarul Nalcikului, dr. profesor Danaiko, să adreseze comandamentului Diviziei 2 Munte o scrisoare de mulțumire pentru felul cum s-a desfășurat operația cuceririi frumoasei capitale a Republicii Kabardino-Balcară, asigurându-ne că lucrează pentru prosperitatea orașului care ne va pomeni de bine”. În semn de amintire, primarul Nalcikului i-a dăruit „o casetă mică de bronz și o sarică de lână neagră (pătură mițoasă) cum poartă muntenii kabardini din Caucaz, ca să se apere de ploaie și frig”.Cu toate că ancheta Securității a ajuns la concluzia că „nu s-au putut acumula probe de vinovăție pentru trimiterea în judecată a generalului Ion Dumitrache”, generalul avea să fie închis la Jilava, la data de 12 iulie 1949, și cercetat de către Direcția Generală a Securității, care a dispus, la 13 februarie 1950, să fie continuată ancheta și să se găsească probe „pentru că este imposibil ca ele să nu fie găsite, ținând cont că sus-numitul a comandat o divizie”.

Contestând acuzațiile care i se aduceau, generalul Ion Dumitrache declara, la data de 17 mai 1950, următoarele, referindu-se la la arestările făcut în timpul războiului în zona de acțiune a Diviziei sale: „Arestări nu puteau face decât comandanții de unități în sub-sectoarele lor, fie din inițiativă proprie (cei prinși trăgând cu arme), fie la cererea pretorului diviziei, în urma vreunui ordin primit de la Corpul de Munte, ori de la comandamentul german prin Detașamentul german de legătură. Cei arestați erau numai sumar cercetați la divizie, care nu avea Curte marțială, și erau trimiși, chiar în aceeași zi, la Corpul de Munte, sau îi trimitea și el la comandamentul german. Îmi amintesc că s-au făcut foarte rar arestări din inițiativa comandanților de unități, care erau mereu sfătuiți să menajeze populația a cărei bunăvoință numai așa o câștigasem. La divizie, pretorul și Biroul de informații obțineau totdeauna de la mine puneri în libertate și nu îmi amintesc de nici o înaintare de arestați către corpul de armată, fără să fie ceruți de acesta sau de gemani. În cadrul diviziei nu s-au făcut executări”. Referindu-se la acțiunile duse împotriva partizanilor în Crimeea, în 1943 și 1944, tot el afirma că a făcut totdeauna diferența între partizanii propriu-ziși, care atacau trupele române, în special în zona muntoasă, și populația civilă forțată de aceștia să-i urmeze în păduri și în munți. În aceeași zonă a Crimeei, la Simferopol, Corpul de Munte român „avea o popotă la care dădea zilnic sute de rații de hrană pentru copii și nevoiașii populației”. După terminarea rezervelor de provizii ale Corpului de Munte, popota a fost aprovizionată de către diviziile române subordonate, până în ianuarie 1944, când a fost desființată la insistențele comandamentului german. Chiar și atunci, generalul Ion Dumitrache, „prin consimțirea ostașilor diviziei”, a continuat să asigure alimente populației civile, din rația soldaților,„numai să nu fie lăsați muritori de foame cei care fuseseră asigurați timp de 2 ani de zile prin cantina de la Simferopol”. În apărarea sa, invoca și aprecierea generalului sovietic, Susaikov, care i-a declarat în 1947 că, pe unde a trecut Divizia 2 Munte, nimeni nu a reclamat din partea populației, „nici trupele, nici pe comandantul Diviziei 2 Munte pentru călcarea legilor războiului”. Cu prilejul anchetei, mulţi militari pe care îi avusese în subordine au confirmat, prin mărturiile lor, purtarea corectă a generalului față de populația civilă, unul dintre ei recunoscând că atunci când fusese surprins cu „o sticlă de monopol în mână”, era să fie trimis „pe linia I de atac”. Altul, amintind comportarea „drastică” a generalului față de cei ce se purtau neregulamentar cu populația civilă, declara că la o întrunire, acesta le-a spus: „Și voi ați lăsat în țară mame, soții, copii și bătrâni” și a ordonat să se întocmească norme de comportare civilizată, cerându-le să se poarte „frățește cu populația civilă, care nu trebuie să vadă în armata română decât luptători, nu hoți sau asasini”. Declarațiile sale nu au contat, era trend-ul epurărilor în plină desfăşurare, astfel că, la 25 iulie 1950, procurorul de caz consemna: „Generalul de rezervă Ion Dumitrache – sluga credincioasă a lui Antonescu, admirator al regimului fascist hitlerist, înarmat cu o ură de moarte asupra oamenilor pașnici, constructori ai unei vieți noi, constructori ai socialismului și dezrobitori ai oamenilor muncii din întreaga lume – s-a încadrat în războiul nedrept, în calitate de comandant al Diviziei 2 vânători de munte și a luptat contra U.R.S.S., începând din 22 iunie 1941 până în mai 1944”. Acesta mai spunea că „am stabilit că generalul de rezervă Dumitrache Ion se face vinovat de crime de război prin aceea că în loc să interneze în lagăre de prizonieri pe toți partizanii prinși în acțiunile întreprinse, unele din proprie inițiativă, i-a predat comandamentului german spre exterminare. Pentru a-și arăta servilismul față de germani și față de Ion Antonescu a comandat și organizat în cadrul diviziei acțiuni contra partizanilor și a ordonat subalternilor săi să aplice tratament neomenos prizonierilor partizani, călcând prin aceasta legile internaționale ale războiului”. Drept urmare, pe baza acestor acuzaţii, neconfirmate de probe, Direcția Securității Capitalei a înaintat dosarul generalului spre anchetă Parchetului Curții București.

De data aceasta, procurorul de pe lângă Parchetul Curții București a analizat cu atenție dosarul apreciind că în acțiunile militare propriu-zise și în cele desfășurate contra partizanilor, acesta „nu a făcut altceva decât să se conformeze unui ordin superior care fusese dat comandanților de divizii de către Corpul de Munte”. Astfel că, prin Ordonanța nr.375 din 7 octombrie 1950, s-a dispus clasarea dosarului, propunerea fiind aprobată de ministrul de justiție, generalul fiind eliberat după perioade de detenție umilitoare prin penitenciarele Jilava și Văcărești. La 9 iulie 1952, Comisariatul Militar al orașului Stalin (Brașov), cerea părerea organelor de resort dacă generalul „merită a mai face parte din cadrele ofițerilor de rezervă sau nu”. Nici Parchetul nu se lăsase mai prejos fiindcă Parchetul Curții București, Cabinetul Crime de Război, a cerut în aceeaşi lună iulie 1952 „să se adâncească cercetările”, doar-doar s-o găsi ceva pentru a-l incrimina pe general. Acest lucru nu s-a mai produs, la 2 octombrie 1952, Direcția Generală a Securității Statului dând aviz negativ. Generalului Ion Dumitrache s-a stabilit la Braşov, unde a trăit supravegheat, din timp în timp, de Securitate până pe 6 martie 1977, decedând la vârsta de aproape 88 de ani şi îşi doarme somnul de veci în cimitirul Groaveri din Braşov. Periodic, vânătorii de munte din Brigada 2 Vânători de „Sarmizegetusa”, continuatoarea tradiţiilor de luptă ale Diviziei 2 Munte trec, fie oficial, fie informal, să aducă omagiul lor ilustrului înaintaş. Oricine trece, întâmplător sau nu, pragul cimitirului Groaveri, găsește, la stânga intrării „în tinda bisericii”, mormântul acestuia, nu departe de cel al unui mare înaintaș român, Andrei Mureșanu, cel ce ne-a dat acel „Un răsunet” și de la care ar cam trebui să ne mai deșteptăm!

Pentru meritele sale deosebite, acesta fusese decorat cu Ordinul „Coroana României”, Ordinul „Mihai Viteazul”, clasa a III-a (de două ori) şi clasa a II-a, Ordinul „Apărarea Patriei”, clasa a III-a, Ordinul „23 August” şi alte ordine şi medalii româneşti şi străine. În arhiva Muzeului Judeţean de Istorie Braşov se păstrează Fondul „General Ion Dumitrache“, constituit în urma donaţiilor făcute de general şi de către Aurelia Dumitrache, soţia acestuia, în perioada 1984-1999. Fondul cuprinde documente şi fotografii inedite, realizate fie în timpul operaţiilor la care generalul Dumitrache a participat pe frontul celui de-al doilea război mondial, fie după trecerea sa în rezervă. Aceeaşi Aurelia Dumitrache mi-a încredinţat mie, ca reprezentant de atunci al Brigăzii 2 Vânători de Munte, alte documente şi manuscrise ale generalului, scrisori de pe front, brevete de decoraţii, livretul său militar şi multe alte amintiri. Majoritatea acestora pot fi văzute în „Sala de Tradiţii” a comandamentului acestei mari unităţi de vânători de munte din Braşov. Văduva generalului mi le-a dat cu rugămintea de a fi bine puse în valoare şi de a nu lăsa în negura uitării pe cel ce a fost comandantul Diviziei 2 Munte şi al Corpului de Munte. Fapt pentru care, nevrând a-mi uita promisiunea făcută acesteia, la mai mulţi ani după ce şi dânsa a trecut la cele veşnice, în toamna anului 2016, la aniversarea Centenarului Vânătorilor de Munte din Armata României, în urma unui efort comun, am dezvelit bustul generalului pe platoul public din faţa sediului Comandamentului brigăzii, în zona Patria din Braşov. Le mulţumesc atât fostului comandant de atunci al brigăzii, Gl.mr.(rz) Tudorică Petrache, pentru înţelegerea iniţiativei cât şi domnului col (rtr.) Valentin Tănase, directorul Studioului de Arte Plastice al Armatei, pentru sprijinul acordat. Mulţumesc, totodată, Muzeului de Istorie al Judeţului Braşov, domnului director Nicolae Pepene şi doamnei muzeograf Cristina Tănase, pentru întreg sprijinul în păstrarea memoriei generalului şi a ostaşilor săi! În anul 1997, a apărut cartea „Divizia de Cremene pe frontul de Est: memorii de război [1941-1944]”, de Ion Dumitrache, editat de Muzeul Judeţean de Istorie Brașov, pe baza memoriilor generalului și a celorlalte documente donate muzeului de către acesta și de către soția generalului. Eu dețin chiar o copie a manuscrisului original al cărții, dactilografiat de către soția generalului și care poate fi văzut la sala de tradiții militare a Brigăzii 2 Vânători de Munte. Aş mai menţiona, către încheiere, că istoricul și jurnalistul Florian Bichir, care ştiu că citeşte ce mai scriu eu pe aici, a lansat, în toamna anului 2018, cartea „Cruciada Diviziei de Cremene. Cu tricolorul în Caucaz: viața și memoriile generalului Ioan Dumitrache, Cavaler al „Crucii de Fier”, carte apărută la Editura Militară, un omagiu adus atât generalului Duimitrache cât şi oştenilor săi vânători de munte. Dumnezeu să-l odihnească în pace pe general și pe ostașii săi căzuți la datorie!

Vă mulțumesc pentru c-ați avut răbdarea de a citi rândurile de față și că ați putut afla sau v-ați reamintit despre acest mare om! Stimate amice și stimați amici, ne întâlnim joia viitoare cu o altă personalitate deosebită aici, la „Oameni care au fost”. Gânduri bune tuturor!

Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai

Surse, surse foto și lecturi suplimentare:

– A.M.R. – Fond D.C.I./1990, Curent 1193, C.M.J. Braşov/1979. Memoriul de la Muzeul Judeţean de Istorie Braşov.

-Ion Dumitrache, „ Divizia de cremene – Memorii din campania 1941-45”, Muzeul Județean de Istorie, Brașov, 1997

– Gheorghe Suman, Ion Bucaciuc, Mihail Perju, Colab. Nicolae Uszkai,  „Istoria Brigăzii 2 VânătorI de Munte „Sarmizegetusa„, Editura Univers Ştiinţific, Bucureşti, 2003

– Jipa Rotaru, V. Zodian, L. Moise, T. Oroian – „Antonescu-Hitler, Caucazul și Crimeea”, Ed. Paideia, București, 1998

– A. Duțu, F. Dobre, L. Loghin, „ Armata Română în al doilea război mondial (1941-1945) – Dicționar Enciclopedic”, Ed. Enciclopedică, București, 1999

http://worldwar2.ro/generali/?article=256

https://www.crestinortodox.ro/comunitate/group_discussion_view.php?group_id=54&grouptopic_id=686

Fotografii:

– Arhivă personală, din imaginile primite de la soția generalului Dumitrache

– Arhivele Muzeului Județean de Istorie Brașov