1815: Napoleon I al Franței își începe exilul în insula Sfânta Elena din Oceanul Atlantic

În exil pe insula Sfânta Elena, Napoleon Bonaparte, cunoscut și ca „Micul Caporal” sau „Le Corse,” a ajuns pe insulă pe 15 octombrie 1815, însoțit de câțiva adepți loiali. Printre aceștia se numărau generalul Henri-Gratien Bertrand și soția sa, contele Charles de Montholon și soția sa, generalul Gaspard Gourgaud și Emmanuel Las Cases, fost camerlan, precum și câțiva servitori. După o scurtă ședere la casa unui negustor englez, s-au mutat la Longwood, reședința destinată inițial locotenent-guvernatorului.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Napoleon_I#/media/Fi%C8%99ier:Napoleon_in_His_Study.jpg

Napoleon și-a creat o rutină zilnică, trezindu-se târziu și ieșind rar din casă. Deși avea permisiunea de a se deplasa pe insulă însoțit de un ofițer englez, a refuzat să se conformeze acestei reguli și s-a retras în Longwood. A scris mult, asistat de Las Cases, care ulterior a publicat „Mémorial de Sainte-Hélène”. După cină, Napoleon își petrecea serile citind clasicii și jucând cărți, iar noaptea târziu se retrăgea la somn. A studiat engleza și a început să citească ziare britanice, dar continua să primească cărți franceze pe care le adnota cu meticulozitate.

Deși clima din Sfânta Elena era sănătoasă, inactivitatea lui Napoleon și izolarea autoimpusă i-au afectat sănătatea. Omul care timp de 20 de ani condusese campanii pe întreg continentul european nu putea suporta monotonia exilului. Suferințele sale erau agravate de faptul că nu primea vești de la soția sa, Marie-Louise, sau de la fiul său, ducele de Reichstadt. Guvernatorul insulei, Sir Hudson Lowe, perceput de Napoleon ca fiind ostil, nu a făcut nimic pentru a-i ușura viața, agravând tensiunile deja existente între cei doi.

Primele semne de boală au apărut la sfârșitul anului 1817. Deși medicii care l-au tratat, inclusiv irlandezul Barry O’Meara și corsicanul Francesco Antommarchi, au încercat diferite metode, sănătatea lui Napoleon s-a deteriorat treptat. În 1821, starea lui s-a agravat, iar la 5 mai, la vârsta de 51 de ani, Napoleon a murit, rostind cuvintele „Doamne… națiunea franceză… fiul meu… șef al armatei”. A fost înmormântat simplu în Valea Rupert, iar piatra de pe mormânt nu avea inscripție, doar „Ci-Gît” („Aici zace”).

După moartea sa, legenda napoleonică a început să crească rapid. Susținătorii săi au început să publice memorii și biografii care îl portretizau pe împărat ca un erou republican, forțat să lupte de Europa pentru libertate. Lucrările sale au continuat să fie reeditate și discutate de autori precum Victor Hugo, Stendhal și Walter Scott.

Napoleon a lăsat Franței o moștenire durabilă, incluzând instituții administrative și legale care au fundamentat structura modernă a statului francez, precum Codul Napoleon și sistemul administrativ bazat pe prefecți. Deși a fost o figură controversată, Napoleon a influențat decisiv istoria Franței și a lumii, fiind judecat mai corect în comparație cu dictatori moderni, fiind văzut ca un despot luminat al secolului al XVIII-lea.

Sursa: https://www.britannica.com/biography/Napoleon-I/Exile-on-St-Helena