Eugeniu Speranția, poet, estetician, eseist, sociolog și filozof român

Eugeniu Speranția (n. 18 mai 1888, București – d. 11 ianuarie 1972) a fost un poet, estetician, eseist, sociolog și filozof român.

Născut în București, Speranția era fiul folcloristului Theodor Speranția și al Elenei (născută Cruceanu), rudă a poetului Mihail Cruceanu. A urmat liceul și liceul primar în București, absolvind în 1906. În același an, și-a făcut debutul publicat în revista „Vieața Nouă” a lui Ovidiu Densușianu, iar înainte de aceasta a frecventat cercul lui Alexandru Macedonski. În 1910, a absolvit Facultatea de Filosofie a Universității din București, iar în 1912 a obținut doctoratul în literatură și filozofie, cu o teză despre apriorismul pragmatic. A studiat în Germania între 1913 și 1914.

Bustul lui Eugeniu Speranţia din „Parcul Memoriei Universitare” în curtea Universităţii Babeş-Bolyai Cluj-Napoca, România.

Ardelean2012 – Operă proprie

• CC BY 3.0
• Fișier:Eugeniu Sperantia (bust).jpg
• Creată: 2011
• Încărcată: 15 iulie 2013

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Eugeniu_Speran%C8%9Bia#/media/Fi%C8%99ier:Eugeniu_Sperantia_(bust).jpg

În paralel cu studiile, a început cariera didactică, devenind profesor de liceu încă din perioada studenției. După Primul Război Mondial, a fost numit director al învățământului superior în Cluj (1919-1921), profesor la Academia de Drept din Oradea (1929-1934) și la Universitatea Cluj (1934-1949), unde a predat sociologie și filozofie a dreptului.

Speranția a contribuit cu poezii și articole la mai multe reviste literare, printre care „Flacăra”, „Vieața Nouă”, „Cele trei Crișuri”, „Românul literar”, „Luceafărul” și „Gândirea”, semnând uneori sub pseudonime precum Eugenius, Genică, Corina Lazzariny, Victor Olimp și altele. A fost un participant activ la mișcarea simbolistă românească, primind laude din partea lui Alexandru Macedonski, Ovidiu Densușianu și Gheorghe Bogdan-Duică. Constantin Rădulescu-Motru l-a apreciat pentru contribuțiile sale în domeniul filozofiei și sociologiei, iar influențele școlii lui Titu Maiorescu au fost evidente în abordările sale.

Publicațiile sale includ colecții de poezii simboliste, precum „Zvonuri din necunoscut” (1921), „Pasul umbrelor și al veciei” (1930), „Sus” (1939), un roman („Casa cu nalbă”, 1916), studii estetice și filozofice, cum ar fi „Frumosul ca poiană suferință” (1921) și „Papillons” de Schumann (1934), care i-a adus premiul Academiei Române. De asemenea, a scris memorii („Figuri universitare”, 1967; „Amintiri din lumea literară”, 1967), biografii de muzicieni, eseuri filozofice și studii despre psihologie și filozofia dreptului, precum „Psihologia gândirii” (1922) și „Principii fundamentale de filosofie juridică” (1936).

Membru al Societății Scriitorilor din România din 1916 și al unor asociații internaționale de filozofie și sociologie juridică, Speranția a participat la numeroase congrese internaționale. În primii ani după război, a avut o activitate culturală deosebită în Transilvania.

În 1949, la vârsta pensionării, Speranția a fost supus unei serii de atacuri politice, atât din partea bolșevicilor dedicați, cât și din partea oportuniștilor care au adoptat marxismul, într-un context social și politic dificil.

Sursa: https://www.ujmag.ro/beletristica/eugeniu-sperantia