Eduardo Acevedo Díaz, prozator, jurnalist și om politic uruguayan

Eduardo Acevedo Díaz (n. 20 aprilie 1851, Montevideo – d. 18 iunie 1921, Buenos Aires) a fost prozator, jurnalist și om politic uruguayan, considerat unul dintre fondatorii romanului istoric în Uruguay.

S-a născut în Villa de la Unión, Montevideo, într-o familie cu legături politice și militare importante. A urmat studii universitare la Facultatea de Drept, dar a abandonat studiile în 1870 pentru a se alătura mișcărilor revoluționare ale epocii. În aceeași perioadă a început să publice articole jurnalistice și să se implice activ în viața politică.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Eduardo_Acevedo_Díaz#/media/Fișier:EduardoAcevedoDiaz.jpg

A participat la Revoluția Lăncilor (1870–1872), după care a fost implicat în activități de presă și opoziție politică, ceea ce l-a dus de mai multe ori în exil, în special în Argentina. A continuat să scrie și să publice în Buenos Aires și alte orașe, devenind o voce importantă a Partidului Național uruguayan.

Ulterior, a fost senator și a participat la mișcările insurecționale conduse de Aparicio Saravia. A ocupat și funcții politice oficiale, inclusiv în Consiliul de Stat, iar mai târziu s-a apropiat de José Batlle y Ordóñez, ceea ce a dus la distanțarea sa de Partidul Național. Între 1904 și 1914 a avut și misiuni diplomatice în Europa și America.

Este cunoscut în special pentru romanele sale istorice și pentru contribuțiile la literatura uruguayană.

Romane

• Brenda (1886)
• Ismael (1888)
• Nativa (1890)
• La boca del tigre (1890)
• La novela histórica (1890)
• Etnología indígena (1891)
• Grito de gloria (1893)
• Soledad (1894)
• Minés (1907)
• Lanza y sable (1914)

Povestiri

• Un sepulcro en los bosques
• El primer suplicio
• El combate de la tapera (1892)
• Desde el tronco de un ombú (1902)

Eseuri

• Carta política
• La civilización americana. Ensayos históricos
• La última palabra del proscrito
• Épocas militares en el Río de la Plata (1911)
• El libro del pequeño ciudadano.

A murit la Buenos Aires în 1921, fără a mai reveni în Uruguay, și a cerut ca rămășițele sale să nu fie repatriate. În semn de recunoaștere, o catedră a Academiei Naționale de Litere din Uruguay îi poartă numele.