Edgar Papu, eseist și critic literar român

Edgar Papu (Edgard I. Pappu) (n. 13 septembrie/26 septembrie 1908, București- d. 30 martie 1993) a fost un eseist și critic literar român, profesor universitar, ales ca membru post-mortem al Academiei Române (în 2006). Este considerat unul dintre cei mai importanți comparatiști români postbelici, autorul unor studii de literatură universală și teorie literară. Una dintre cărțile sale fundamentale este Barocul ca tip de existență (1977).

Sursa foto: https://pixabay.com/es/photos/bol%C3%ADgrafo-escribiendo-pluma-de-tinta-4745931/

A urmat cursurile Liceului Sf. Sava din București, după care a absolvit Facultatea de Litere și Filosofie a Universității din București în 1932. Între 1933 și 1934, Papu a făcut călătorii de studiu în Italia și a efectuat un stagiu la Viena pentru a-și finaliza doctoratul în estetică sub îndrumarea profesorului Friedrich Kaintz. Cu toate acestea, și-a susținut doctoratul în 1943 la București, cu teza „Fragmentul în artă (Formele deschise în artă)”, avându-l ca mentor pe Tudor Vianu.

Debutul său literar a avut loc în 1929 la revista Cuvântul, unde a publicat cronici plastice. Prima sa carte, Răspântii – Forme de viață și cultură (1936), marchează debutul editorial. Deși contribuțiile sale sunt mai puțin cunoscute astăzi, ele rămân relevante în contextul literaturii și culturii române.

Începând cu 1933, Papu a colaborat la diverse reviste de prestigiu, printre care Discobolul, Floarea de Foc, Revista Fundațiilor Regale, Revista de Filosofie, Gând Românesc și Saeculum. Între 1936 și 1943, a fost profesor de limbi clasice și moderne la licee din București și Iași. În 1951, s-a căsătorit cu Angela Andreescu, chimistă, cu care a avut un fiu, Vlad-Ion, care a devenit eseist cunoscut.

Deși a refuzat să se înscrie în Partidul Comunist din motive religioase, Papu a fost eliminat din învățământ și a lucrat ca colaborator extern la Institutul de Lingvistică, unde a contribuit la redactarea primului volum al Dicționarului general al limbii române (1951-1953).

Între 1953 și 1961, s-a întors la Facultatea de Litere și Filosofie ca lector doctor la catedrele conduse de Tudor Vianu. A organizat și colocvii informale cu studenții cei mai talentați, în casa parohială din curtea Bisericii Floreasca, București.

În decembrie 1961, Edgar Papu a fost arestat sub acuzația de înaltă trădare și condamnat la 8 ani de închisoare, fiind eliberat în 1964. După eliberare, a fost marginalizat, colaborând la diverse proiecte fără drept de semnătură. Totuși, a fost convins de cercurile literare de la revistele Luceafărul și Săptămâna să își valorifice prestigiul intelectual.

Papu a lucrat la traducerea Infernului din Divina Comedie și a predat cursuri de Teoria artei și Teoria spectacolului la diverse instituții, susținând conferințe la Universitatea Populară până în 1988. Pe 30 martie 1993, Edgar Papu a încetat din viață la București.

El a tradus din autori precum Cervantes, F. Garcia Lorca și Ramon Del Valle-Inclán. Figura sa erudită și originalitatea sintezelor sale istorico-literare îl plasează în rândul personalităților marcante ale literaturii române.

Opera:

• Răspântii – Forme de viață și cultură (1936)
• Arta și imagine (1938)
• Solutiile artei în cultura modernă (1943)
• Giordano Bruno – Viața și opera (1947)
• Orizonturi la început de veac (1967)
• Evoluția și formele genului liric (1968)
• Poezia lui Eminescu (1971)
• Arta și umanul (1974)
• Barocul ca tip de existență (1977)
• Existența romantică (1980).

Sursa: https://www.printrecarti.ro/edgar-papu