Dumitru D. Panaitescu, eseist și traducător român

Dumitru D. Panaitescu, (născut la 9/22 iunie 1915, la București – d. 7 martie 1983, București), a fost un eseist și traducător român. A fost fiul criticului literar și editorului Dumitru S. Panaitescu-Perpessicius și al Aliciei (n. Paleologu).

A urmat cursurile Liceului „Dimitrie Cantemir” din București, apoi s-a licențiat în 1938 la Facultatea de Litere a Universității din București, specializându-se în filologie modernă – italiană și franceză.

A fost profesor de liceu, iar ulterior lector la Facultatea de Limbi Străine a Universității din București, unde a activat până la pensionare, în 1977. În 1974 și-a susținut doctoratul în filologie cu teza Ramiro Ortiz, prietenul din Italia (rămasă inedită).

Sursa foto: AI

Debutul publicistic are loc în 1941, în revista Vremea. Debutul editorial constă într-o traducere din limba italiană (data exactă neprecizată). A fost autor de manuale de limba franceză pentru învățământul secundar (1946–1947) și editor al unor opere semnate de Alexandru Davila, Mateiu Caragiale și tatăl său, Perpessicius.

Ca eseist, a cultivat un stil tradițional, cu accent pe erudiție, dar fără vocația sintezei. A preferat aspectele parțiale ale operei literare, deseori în zona de graniță cu paraliteratura: memorii, corespondență, reviste, contexte culturale. Eseurile sale se remarcă prin finețea observației și unghiul de abordare adesea inedit – precum relația lui Balzac cu editorii săi, biografia lui Verlaine ca subiect de controverse memorialistice sau atmosfera literară franceză.

A ezitat frecvent între eseu și glosă, inspirându-se adesea din comentarii sau sugestii critice. Dacă în domeniul literaturii franceze s-a remarcat prin crochiuri critice, în cel italian a semnat și studii mai ample, despre Dante, revista iluministă Il Caffè, sau poetul Jacopo Sannazzaro. Cu o anumită pedanterie, lucrările sale aduc în circulație o documentație solidă și oferă perspective bine conturate asupra subiectelor abordate.

Sunt deosebit de interesante studiile sale despre receptarea unor autori străini în cultura română – Dante, Lamartine –, unde, chiar dacă nu formulează sisteme interpretative, lasă să transpară tendințe generale prin bogăția informației.

A tradus mult și cu acuratețe din limbile italiană și franceză și a publicat numeroase ediții și prefețe.

Volume publicate:

• Studii despre Dante (coautor), București, 1965
• Carnet inactual, București, 1970
• De la Chateaubriand la Mallarmé. Antologie de critică literară franceză (ediție îngrijită și prefațată de autor), București (data neprecizată).

Traduceri notabile:

• Piero Gadda Conti, Gagliarda, București, 1943
• Giovanni Verga, Familia Malavoglia (în colaborare cu Nina Facon), București, 1955
• Domenico Rea, Regele și lustragiul, București, 1967
• Mario Ruffini, Biblioteca Stolnicului Constantin Cantacuzino, București, 1973
• C. Collodi, Pinocchio, București, 1975 (alte ediții: 1980, 1983).

Referințe critice:

• A. Sorobetea, Steaua, nr. 11, 1970
• M. Braga, Tribuna, nr. 38, 1970.