Dionisie Fotino, istoric, poet, compozitor, pictor grec stabilit în Țara Românească

Dionisie Fotino, (n. 1777, Patras, Peloponez, Grecia – d. 10 octombrie 1821), (la naștere Dionysios Foteinos Moraitis, în greacă: Διονύσιος Φωτεινός) a fost un istoric grec stabilit în Țările Române, cunoscut pentru contribuțiile sale în domeniul istoriografiei și literaturii.

A învățat muzica bizantină de la tatăl său, Atanasie — medic al sultanului Abdul Hamid I și psalt la Catedrala Sfânta Sofia din Constantinopol. A continuat studiile în cadrul Școlii Patriarhale din capitala Imperiului Otoman.

Sursa foto: https://pixabay.com/illustrations/compass-nautical-vintage-map-3408928

La începutul secolului al XIX-lea s-a stabilit în Țara Românească. Între 1797 și 1809 a predat muzică bizantină la Mănăstirea Căldărușani. Ulterior, a fost al doilea secretar al domnitorului Ioan Caragea.

Conform Enciclopediei Române, vol. II, autor Corneliu Diaconovici, Fotino nu a avut o relație pașnică îndelungată cu Vodă Caragea. Fiind suspectat că ar fi autorul unor satire anonime împotriva domnului, s-a aflat în pericol de moarte, dar a fost salvat și adăpostit timp de patru ani de boierul Iordache Filipescu, până la plecarea lui Caragea în 1818.

În Prefața traducătorului (George Sion) la Istoria generală a Daciei, se arată că Fotino a trăit ca vătaf de curte sub patronajul banului Constantin (Dinu) Filipescu și a deținut și rangul de serdar.

Cea mai importantă lucrare a lui Dionisie Fotino este:

• Istoria generală a Daciei (titlul original în greacă: Ιστορία της παλαιάς Δακίας…), publicată la Viena în 1818, în 3 volume.

În această lucrare, Fotino susține originea romanizată a poporului român, afirmând:

„Corcindu-se între sine romanii și dacii au format un popor amestecat și deosebit.”

Volumul a fost tradus în limba română de George Sion în 1859 și publicat la Imprimeria Națională a lui Iosef Romanov et Companie. A fost reeditat de Editura Valahia în 2008.

Structura lucrării (după Prefața traducătorului):

• Tomul I:
  • Epoca I: istoria dacilor până la cucerirea romană.
  • Epoca II: de la anul 106 până la retragerea aureliană (285).
  • Epoca III: de la 285 până la întemeierea Principatelor (Radu Negru și Dragoș); include și Imperiul româno-bulgar.
• Tomul II:
  • Epoca IV: Istoria Țării Românești (1241–1812), de la Radu Negru Basarab la Ioan Caragea.
• Tomul III:
  • Istoria Moldovei (de la Dragoș la Scarlat Callimachi).
  • Descrierea geografică și politică a Țării Românești și Moldovei.
  • Organizarea politică, succesiunea domnească, sistemul administrativ.

Traducătorul menționează că Fotino a scris într-o limbă greacă populară, fanariotă, coruptă.

În 1818, la Viena, Dionisie Fotino a publicat și Noul Erotocrit, o parafrazare extinsă a poemului romantic cretan Erotokritos, scris de Vincenzo Cornaro (Kornaros) în secolul al XVI-lea.

Lucrarea lui Fotino, redactată în greaca literară neogreacă, înlocuiește dialectul cretan original și adaugă influențe clasice. Personajele primesc nume din mitologia greacă (Erotocrit este comparat cu Ahile, Odiseu, Perseu), iar introducerea și epilogul original sunt eliminate.

Anton Pann, fost elev al lui Fotino, a tradus poemul în versuri în 1837, sub titlul Noul Erotocrit, împreună cu Tudorache Iliad, așa cum este menționat chiar de Pann în încheierea celui de-al doilea volum. Traducerea, deși versificată, este mai degrabă o proză rimată, criticată de Vasile Grecu (1920) ca fiind „nesfârșit de multe [versuri] și adormitoare”.

Lucrarea a fost publicată în cinci volume, cu caractere chirilice, și este păstrată la Biblioteca Centrală Universitară din Iași și Biblioteca Academiei Române (manuscrise incomplete).

Fotino a modificat și unele toponime din textul lui Cornaro: Vlahia este înlocuită cu Misiodacia, identificând vlahii cu macedoromânii sau cuțovlahii.

„Cu un al Misiodachii împărat învecinat / (Acestui neam ce pe urmă Cuțovlahi nume i-a dat)”

Erotocritul a fost bine cunoscut în spațiul românesc. Vasile Alecsandri, Ion Ghica și Mihai Eminescu au făcut referiri la poemul lui Cornaro și la eroul său. În piesa „Boieri și ciocoi” de Alecsandri (1859), personajul Tarsița întreabă retoric:

„Ai cetit pe Erotocrit?”

Dionisie Fotino a fost o personalitate de tranziție între cultura fanariotă grecească și începuturile conștiinței istorice românești moderne. Prin Istoria generală a Daciei a pus bazele unei interpretări a continuității românești, iar prin Noul Erotocrit a contribuit la răspândirea influenței literaturii neogrecești în spațiul românesc.