„Moara cu povești”. Despre stăpâni și inelele lor. România și Tripla Alianță…
de Nicolae Uszkai, Brașov

Motto: „Zi şi noapte m-am gândit la fericirea României, care a ajuns să ocupe acuma o poziţie vrednică între statele europene”– din testamentul regelui Carol I

Stimaţi cititori și dragi amici, astăzi vă propun, aici, la „Jurnal de Brașov”, la această „moară cu povești”, să ne întoarcem puțintel prin istorie și să ne aducem aminte de alianțe și parteneriate ce ne-au marcat „mersul” prin vremuri. De câțiva ani încoace, având în vedere că tot vorbim de prezența noastră, ca țară, în „concertul european” al existenței și vieții Uniunii Europene, au reînceput (sper să mă înșel) să apară noi „bisericuțe” în acest bloc de națiuni ce ar trebui să funcționeze mult mai armonios decât o face în prezent. Firește, unele mai la vedere, iar altele mai „pe pitiș” vorba ceea din copilăriile noastre! Sau, haideți s-o spunem pe șleau, asistăm la o Europă cu mai multe viteze. Nu cu două, cum, încă ar fi „binișor” și suportabil, ci cu mult mai multe viteze decât ar fi de „bon ton”! Atenție, nu vorbesc aici ca să mă aflu-n treabă ca orice român ce devine eurosceptic pe măsură ce oiștea prea multor guvernări incapabile de pe Dâmbovița intră în toate gardurile ce-i ies în cale! Sunt unul dintre cei care cred sincer că Europa (adică Uniunea Europeană) trebuie să existe și ar trebui să funcționeze ca un tot unitar, într-un cadru normativ firesc și agreat de toți membrii ei, cu revizuiri periodice ale „procedurilor” care stau la baza angrenajelor ce o fac să meargă înainte prin istorie. Aceasta ar presupune că ar cam trebui să dispară aerele și fițele de jupâni veniți în control din vreo țară deținătoare de mai multe „active” economice, financiare, bursiere, militare ori de vreun alt fel într-o țară mai șubredă în constituire și funcționare, cam cum ar fi țărișoara noastră.

Nu-mi iese din minte recenta vizită a ministrului de interne austriac la București, venit pe plaiuri mioritice la invitația „atoatestivuitorului” și „atoatepriceputului” ministru român de interne Lucian Bode, cel mult iubit de „statul perpendicular” cu ochișori azurii, atunci când jurai că era vizita unui baron austriac de pe vremuri pe vreo moșie dată lui prin Ardeal de „drăguțul de împărat”! Bine, această vizită degrabă aducătoare de penibil suplimentar pe tema Schengen n-ar fi fost posibilă fără concursul caragialesc al mai sus-pomenitului neica Bode, la fel cum orice lucru neprielnic nouă din „concertul european” se poate negocia dacă ai voce suficient de argumentată și dacă nu negociezi ceva în genunchi…Și dacă ai politici pe termen lung de care te ții, ca țară, ca să poți conta în politica externă! Și dacă n-ar exista mentalitatea de boiernași de provincie a unor diriguitori de sorginte politrucească ai nației noastre, diriguitori care acționează pe principiul „să-mi fie bine mie și familiei mele, iar restul, Dumnezeu cu mila!”…În general, istoria ne învață că greșelile nedigerate bine și neînțelese suficient ori chiar uitate, se pot repeta, cu consecințe de nedorit, aducând fie prea mult sânge în bagajul moștenirii nației, fie postura de cerșetori ai „lumii large”! Tocmai de aceea, am să las politichia prezentului pe mâna „păpușarilor” nației, cei cu principiul despre care aminteam anterior și vă propun să „măcinăm” azi doar câteva aspecte ale participării României la Triplă Alianță de final de secol al XIX-lea și început de secol al XX-lea. Astfel, istoria ne spune, implacabil, că, la 20 mai1882, s-a format acea alianță cunoscută ca „Tripla Alianţă”. „Tripla Alianță” sau „Puterile Centrale”, cum mai este cunoscută, a fost încheiată între Germania, Austro-Ungaria și Italia, astfel luând naștere una dintre cele mai faimoase alianțe din întreaga istorie. Trebuie să v-aduc aminte că alianța a fost încheiată la inițiativa cancelarului german Otto von Bismarck (cel supranumit „cancelarul de fier” al Germaniei), această alianță fiind, inițial, una creată, zice-se, în scop defensiv, adică „se activa” doar în cazul în care Franța ar fi atacat pe unul din membrii acesteia, iar ceilalți ar fi fost nevoiți să intervină și să declare război Franței. La baza acestei alianțe stă tratatul secret negociat de către Otto von Bismarck cu Austro-Ungaria în 1879, care, firește, acționau unitar pentru sporirea puterii în arealul european a celor două state. Drept urmare, Austro-Ungaria câștiga un aliat redutabil în rezistența continuă dusă împotriva tendințelor evidente ale expansionismului rusesc, iar Germania devenea și mai puternică în cadrul eventualelor conflicte cu Franța, care se refăcuse economic și militar după încheierea războiului franco-prusac din anii 1870-1871.

Ca să-l amintim și pe al treilea „membru al ecuației”, Italia avea, în acea perioadă, probleme destul de mari în nordul Africii, acolo unde Franța, conform politicii sale coloniale, ocupă și Tunisia. Imediat, ministrul afacerilor străine al Italiei l-a contactat pe cancelarul german von Bismarck, propunându-i acestuia o alianță în scopul neutralizării influenței franceze în Europa. La respectiva întrevedere, von Bismarck i-a răspuns italianului că „drumul spre Berlin trece pe la Viena”, astfel luând naștere, în mai 1882, „Tripla Alianță”. Au agreat cu toții ca, în cazul în care vreuna dintre părțile semnatare declara război oricărei alte țări, ceilalți membri își declarau neutralitatea și nu participau la război. Acest tratat nu rezolva, însă, problemele destul de spinoase existente în Balcani între Italia și Austro-Ungaria. Firește, când „doi se ceartă” cel de-al treilea are avantaje și sesizând acest impediment, von Bismarck își ia rolul în serios, dându-și seama de avantajele de care putea beneficia Germania în urma acestei alianțe. Istoria și-a urmat cursul implacabil iar deteriorarea din ce în ce mai puternică a relațiilor franco-germane l-au convins pe Bismarck de necesitatea păstrării în funcțiune a acestei alianțe. În anul 1887, atunci când trecuseră deja cei cinci ani pe durata pentru care se semnase alianța, von Bismarck încearcă și reușește, la acel moment, să forțeze Austro-Ungaria să rămână ca membru, amenințându-l pe contele Gustav Kálnoky, ministrul de externe austro-ungar, cu retragerea sprijinului împotriva Rusiei, așa că acesta din urmă se vede nevoit să facă, numai pentru asigurarea protecției dublei monarhii, concesii peste concesii în favoarea germanilor. Printre aceste concesii, deși își doreau să nu mai aibă probleme în Balcani, el trebuie să accepte ca în cazul în care statu-quo-ul teritorial se modifica, să plătească o serie de despăgubiri Italiei. În afară de sprijinul garantat împotriva tendințelor expansioniste rusești, Austro-Ungaria mai primea asigurări și împotriva eventualelor tendințe de revizuire a granițelor din partea statului românesc ori a celui italian. Ca „plată” a participării la alianță, Italia primea din partea lui von Bismarck „asigurări de prietenie” și promisiuni în lupta pentru coloniile din Africa.

În același an, von Bismarck a marșat pentru definitivarea unei serii de tratate concepute să izoleze cât mai mult Franța. Printre aceste tratate se număra și „Acordurile mediterane” la care a aderat și Marea Britanie, „perfidul Albion” fiind interesat de blocarea accesului Rusiei în Marea Mediterană și ținerea acesteia în spatele Strâmtorilor turcești. Ca urmare a multiplelor acorduri și înțelegeri „girate” de Bismarck, Austro-Ungaria cam rămânea, drept urmare, fără vreo formă de contact diplomatic direct cu Rusia. Relativ repede, lucrurile vor lua altă formă. Următorii miniștri de externe austro-ungari, adică Goluchowski și contele Lexa von Aerenethal, vor „schimba macazul” și se vor apropia, cu pași mărunți, de Rusia din pricina unei dorințe comune, adică scoaterea Italiei din jocurile de interese din Balcani. Pe de altă parte, Franța a încheiat cu Italia un acord conform căruia ambele state se vor declara neutre în cazul unor conflicte între celelalte țări. Italienii încercau să joace „la mai multe capete”…În aceeași perioadă, se contura polarizarea ce va duce, din păcate, la prima conflagrație mondială. Concret, lua naștere, în urma semnărilor de tratate între ceilalți trei poli de putere europeni, Marea Britanie, Rusia și Franța, a unei serii de tratate bilaterale, numite „Antanta”, menită să contracareze pretențiile puterilor semnatare din „Tripla Alianță”. În cel de-al doilea deceniu al secolului al XX-lea, butoiul cu pulbere a explodat așa că, după asasinarea de către un naționalist sârb, la Sarajevo, a arhiducelui Franz Ferdinand și a soției acestuia (28 iunie 1914) războiul era iminent și a urmat acea conflagrație care avea să devină mondială. Totul a decurs atunci extrem de rapid așa că, în decurs de numai două săptămâni, statele aflate în cele două sfere de influență la nivel european și-au declarat război, acesta durând mult, prea mult, până în 11 noiembrie 1918, umplând de sânge și distrugeri arealurile locuite de cei din specia ce-și spune Homo Sapiens.

În ceea ce privește țara noastră și legătura sa cu „Triplă Alianță”, cucerirea independenței de stat, în urma războiului ruso-turc din 1877-1878, la care România a participat, cu succes cu trupe, i-a permis României să devină „subiect al relațiilor internaționale” și i-a conferit posibilități sporite de afirmare în politica externă.

După anul 1878, România a urmărit trei obiective principale de politică externă, acestea fiind formulate în memoriul prezentat de Mihail Kogălniceanu la 19 iunie/1 iulie 1878 în cadrul Congresului de la Berlin: menținerea integrității teritoriale; recunoașterea și consolidarea independenței; declararea neutralității sale. Pornind de la aceste deziderate, diplomația română a trebuit să aibă în vedere întregul context al relațiilor internaționale, care intrase pe un făgaș de o intensitate deosebită, ca urmare a intereselor divergente ale marilor puteri. În aceste condiții diplomatice destul de pline de „scântei”, domnitorul Carol I și oamenii politici români din prima linie politică au conștientizat riscul de a urmări obiective de politică externă fără sprijinul ori „patronajul” uneia sau a mai multora dintre marile puteri. Se conturase, practic, convingerea că numai afilierea la un sistem de alianțe va putea să promoveze interesele de politică externă ale țării și să ofere protecție față de presiunile externe.

Firește, au existat destule exemple care au indicat necesitatea „patronajului” unei puteri sau afilierea la un sistem de alianță. Unul l-a constituit existența împotrivirilor marilor puteri în probleme importante pentru statul român precum recunoașterea independenței (care a fost condiționată de Germania în cadrul Congresului de la Berlin) și chestiunea Dunării, în care România s-a opus deciziilor marilor puteri potrivnice intereselor sale și a intrat într-o izolare totală. Un alt element ce a determinat îngrijorarea cercurilor politice românești a fost deteriorarea relațiilor dintre Rusia și Bulgaria, fapt ce putea conduce, evident, la o eventuală intervenție militară rusească (un fel de „operațiune militară specială”, cum i-ar zice unii azi), care nu se putea efectua decât  traversând teritoriul României. Ori dacă ar mai fi trecut, din nou, rușii pe la noi, exista pericolul să le placă și să vrea să stea mai mult! Firește, trebuie să recunoaștem că realizarea unei alianțe favorabile României nu era prea ușoară în condițiile de atunci. Ca la orice negociere de pe lumea asta, pentru că toate posibilitățile ce ni le oferea soarta prezentau diferite incovienente, opțiunea țării noastre trebuia să se îndrepte spre soluția care prezenta dezavantajele cele mai mici. Trebuie să reamintim faptul că o apropiere de Marea Britanie nu putea fi fezabilă din cauza politicii de neangajare promovată de guvernul englez până în anul 1904. Ei aveau trebușoarele lor în Commonwealth-ul lor! Nici orientarea tradițională și tradiționalistă către „sora noastră mai mare” Franța nu putea fi o soluție deoarece, după înfrângerea suferită în anul 1871, aceasta slăbise pentru o perioadă și fusese destul de izolată prin abilele, viclenele și priceputele manevre diplomatice ale lui von Bismarck. Din punct de vedere economic, apropierea de Franța nu oferea avantaje pentru că relațiile comerciale erau relativ moderate, chiar modeste, iar piața financiară franceză era relativ închisă pentru România. Pe de altă parte, cel ce devenise aliatul Franței începând cu anul 1893, adică Rusia, era un candidat și mai puțin probabil pentru țara noastră în contextul unei alianțe. Este de notorietate că atât oamenii politici români, cu precădere liberalii, cât și opinia publică românească considerau Rusia ca fiind mai degrabă un inamic și nu un posibil aliat. Mai mult decât atât, guvernul român ajunsese într-o stare de încordare cu Rusia, ca urmare a pretențiilor acestuia din urmă asupra celor trei județe din sudul Basarabiei (Ismail, Cahul și Bolgrad) și apoi a preluării de către ruși a acestora la „taraba” istoriei, în schimbul Dobrogei în 1877, prevedere „bătută în cuie” mai apoi prin Pacea de la San-Stefano și la Congresul de la Berlin din anul1878.

Cred că este important de amintit că divergențele cu rușii au continuat și în perioada următoare acestor tratate, relațiile reci fiind întreținute de diferite incidente și evenimente, cum a fost, de exemplu, cel legat de disputa în jurul înălțimii Arab-Tabia din ianuarie 1879, desfășurat într-un moment când frontiera de sud a Dobrogei nu fusese încă stabilită definitiv. Veritabilul conflict diplomatic s-a declanșat ca urmare a ocupării de către trupele române a acestei înălțimi, loc ce reprezenta o importanță majoră pentru frontiera românească. Această divergență, în care au intervenit Austro-Ungaria (de partea României) și Germania (de partea Rusiei), s-a soldat, practic, cu ruperea relațiilor diplomatice cu România de către statul rus. Aceste relații au fost reluate abia după ce, în iulie 1880, conflictul a fost soluționat prin trecerea Arab-Tabiei în stăpânirea României. Firește, diverse alte momente încordate în relațiile româno-ruse s-au întâmplat și din cauza intereselor Rusiei în Bulgaria. Din altă perspectivă, o posibilă apropiere de Rusia, ca aliat, nu putea fi favorizată nici de relațiile economice deoarece asemănările între cele două economii, eminamente agrare, determinau o concurență pe piața occidentală pentru desfacerea produselor agricole ale fiecărei țări. La aceste cauze care ne opreau să fim aliați ne mai obliga și istoria, cea în care rușii și-au „băgat coada” prea mult prin Principate precum și campaniile de presă ostile statului român duse de către ruși, dar și lipsa de tact a diplomaților țariști. Nu-i interesa tactul în relațiile cu noi! Cam ca azi prin Ucraina! Privind spre nord-vest, către Austro-Ungaria, din perspectiva României, aproape la fel de dificile erau și raporturile cu acest mare vecin. Deși monarhia bicefală a fost prima mare putere europeană care a recunoscut independența României, fără a mai aștepta îndeplinirea de către ea a condițiilor impuse și chiar a intervenit, la rugămintea guvernului român, pe lângă guvernele Germaniei, Angliei și Franței, după ce statul român și-a îndeplinit condițiile, ulterior însă poziția Austro-Ungariei s-a schimbat radical, tendință vizibilă „din avion” începând cu refuzul acestuia de a recunoaște Regatul român proclamat la 1881.

Trebuie să amintim faptul că, în perioada la care ne referim, Germania și Austro-Ungaria nu au desfășurat o politică unică față de România, care la rândul ei nu s-a raportat la cele două imperii ca la un unic factor de putere. Pentru România, alianța implicită cu Austro-Ungaria a fost un compromis necesar obținerii securității de care avea atâta nevoie și pe care doar Germania i-o putea garanta. Ca să fim cinstiți cu istoria acelor vremuri, poziția Austro-Ungariei față de România a fost, de fapt, una destul de contrastantă și a oscilat de la ostilități categorice la acțiuni de sprijin. Practic, dificultatea esențială a raporturilor României cu Austro-Ungaria era generată mai ales de situația românilor din Ardeal, aceștia fiind supuși unei deznaționalizări forțate odată cu instituirea dualismului austro-ungar în anul 1867. Această politică a determinat nu numai rezistența hotărâtă a românilor ardeleni, ci și o vie reacție a co-naționalilor din Regat, iar o alianță a României cu guvernul unui stat care oprima peste trei milioane de români putea crea impresia renunțării de a-și sprijini unele interese vitale pentru propriul popor. Apropo de alt posibil aliat, relațiile românești cu Germania nu prezentau atâtea dificultăți, dar, cinstit vorbind, nici nu se poate vorbi de o simpatie a opiniei publice față de proaspătul creat Reich german, fapt la care au contribuit „concesiunea Strousberg”, apropo de chestiuni financiare, de atitudinea neprietenoasă a Germaniei în timpul Congresului de la Berlin precum și în anii următori. În acest context, sunt notorii unele aprecieri ale lui von Bismarck la adresa politicienilor români, față de care se arăta foarte nemulțumit, acuzându-i că ar fi „înțeleși cu Rusia în exterior și cu socialiștii în interior”. Totuși, privită problema strict pe elemente diplomatice constructive, elementele pomenite anterior nu erau de natură să creeze situații mai îndelungate de tensiune. În aceste condiții, soluția care se putea impune era tocmai aceea a unei alianțe cu Germania, mai ales că exista și o premisă importantă apropo de originea germană a lui Carol I. Imperiul german creat în 1871 prezenta și avantajul că devenise principala putere militară a Europei, având la dispoziție, în același timp, o economie importantă și dinamică. Pe de altă parte, dacă relațiile cu Germania ofereau însemnate avantaje României, acestea aveau și inconvenientul major că nu puteau fi puse-n practică decât prin acceptarea situației create de alianța austro-germană din 1879, ceea ce însemna că apropierea de Germania implica, în același timp, și o apropiere de Austro-Ungaria. Iar acest lucru, evident, venea în contradicție cu interesul național al românilor, dar trebuie spus că, totuși, câțiva factori politici și economici favorizau totuși o realizare temporară a ei. Practic, relațiile politice dintre România și Austro-Ungaria nu s-au caracterizat până în vara anului 1883 printr-o dezvoltare ascendentă și care să fi fost încununată prin încheierea tratatului de alianță din octombrie 1883.

Totuși, vizita lui Carol I la Berlin și la Viena din august 1883 și intervenția lui von Bismarck pe lângă ministrul de externe austro-ungar Gustav Kalnoky despre posibilitatea lărgirii „ligii păcii”, au condus la o relativă destindere a relațiilor româno-austro-ungare, astfel încât Gustav Kalnoky și I. C. Brătianu au ajuns destul de repede la o înțelegere apropo de proiectul tratatului. Discuțiile dintre cei doi au avut loc în cadrul vizitei prim-ministrului român I. C. Brătianu la Viena din septembrie 1883. După călătoria regelui Carol I la Berlin, întâlnirea la Gastein a lui Ion C. Brătianu cu ministrul Afacerilor Străine al Austro-Ungariei, contele Kalnoky, și cu prințul Bismarck (6-8 septembrie 1883) a decis alianța cu Puterile Centrale – alianță creată de cele două imperii germanice și Regatul Italiei la 20 mai 1882. În convorbirile de la Gastein cu Ion C. Brătianu, cancelarul german a știut să flateze orgoliul conducătorilor politici de la București, dând asigurări „că tânărul regat este un factor pe care trebuie să se conteze” și că prin alianța mijlocită de el – Bismarck – „și lui trebuie să i se atribuie meritul că România va ocupa un loc în concertul european pentru a putea supraveghea alte regate”.

Despre stăpâni și inelele lor. România și Tripla Alianță…

Trebuie spus, totuși, că, deși contele Kalnoky a încercat să obțină avantaje mai mari pentru Austro-Ungaria, acesta a acceptat, în final, punctele de vedere ale prim-ministrului român și s-a convenit proiectul tratatului în termeni asemănători actelor din 1879 (tratatul de alianță austro-germană) și 1882 (tratatul „Triplei Alianțe”). Mai mult decât atât, s-a întâmplat ceva ce putea fi considerată o victorie diplomatică românească, și anume faptul că, în schimbul semnării tratului de alianță cu România, Austro-Ungaria a renunțat la așa-zisele „drepturi” pe care le-a obținut la Conferința de la Londra din 1883, ceea ce însemna renunțarea la pretențiile sale de dominație asupra Dunării de Jos. Mai concret, proiectul de tratat prezentat de contele Kalnoky la 25 septembrie 1883 era conceput ca o alianță bilaterală cu caracter defensiv. Proiectul avea un preambul și opt articole, unul dintre care (art. 2) prevedea angajarea guvernului român de a nu tolera pe teritoriul său acțiuni politice sau de alt gen care ar fi îndreptate contra Monarhiei austro-ungare. Firește, pentru a se crea impresia unei egalități, guvernul austro-ungar își lua aceleași obligații față de România. Clauza ar fi constituit, de fapt, o premisă pentru amestecul în chestiunea românilor transilvăneni, motiv din care Brătianu a respins-o motivând că este o dovadă de „lipsă de încredere reciprocă”.

Despre stăpâni și inelele lor. România și Tripla Alianță…

De fapt, Brătianu a realizat rapid sensul foarte periculos pentru România al articolului 2 din proiect, pentru că acceptarea acestuia ar fi impus guvernului român obligația de a se transforma, practic, în jandarm al Austro-Ungariei în propria țară și de a lovi în mișcarea de sprijinire a eliberării naționale a românilor ardeleni. Firește, deoarece articolul respectiv ar fi furnizat pretexte Austro-Ungariei pentru amestecul permanent în treburile interne ale României, acesta nu putea fi acceptat de un guvern al unei țări suverane și condus de un premier normal la cap! La propunerea lui Brătianu, clauza respectivă a fost înlocuită cu un articol privind condițiile în care cele două puteri își promiteau ajutor reciproc, în cazul unei agresiuni. Un pic de bla-bla diplomatic…O altă prevedere respinsă de către Brătianu a fost cea a unui tratat militar, care urma să stabilească, printre altele, problema comandamentului superior în caz de război. Deoarece era evident că se urmărea o posibilă subordonare a armatei române în eventualitatea expusă anterior, Brătianu și-a exprimat dezacordul prin faptul că articolul dat ar putea să-l supere pe Carol I. Prim-ministrul a cerut să fie inclusă prevederea conform căreia tratatul defensiv austro-român corespunde scopului urmărit prin alianța dintre Austro-Ungaria și Germania în ideea de a sublinia că actul este valabil doar atât timp cât durează alianța. Proiectul a fost acceptat și de către von Bismarck, doar că acesta a cerut excluderea din articolele 3 și 4 a menționării Rusiei în text. La fel ca von Bismarck, și împăratul german Wilhelm I a obiectat față de nominalizarea Rusiei în tratat și a declarat că, în acest caz, nu va adera la alianța austro-ungaro-română. Nu că le păsa prea mult înalților conducători nemți de ruși, dar Wilhelm I se temea ca o „indiscreție” din partea română să nu provoace o înăsprire a relațiilor germano-ruse în condițiile în care împăratul german stabilise relații relativ bune cu Rusia. Ca urmare a pretențiilor nemțești de ne-menționare a Rusiei, pentru a-i convinge pe români să accepte scoaterea din tratat, germanii propuneau ca să se precizeze intrarea în vigoare a „casus foederis” („caz de alianță”) numai dacă Austro-Ungaria ar fi atacată la granițele de răsărit. Ulterior, textul modificat al tratatului a fost adus la București de către baronul Mayr la data de 13 octombrie 1883.Tratatul de alianță politico-militară a României cu Austro-Ungaria a fost încheiat, în cel mai mare secret, la Viena, la 30 octombrie 1883, fiind semnat de miniștri de Externe ai celor două state, contele Gustav von Kalnoky și Dimitrie A. Sturdza, fiind ratificat la 15 noiembrie 1883 de suveran. În aceeași zi, la alianță a aderat și Germania. Tratatul se compunea dintr-un preambul și șapte articole. Tratatul de alianță româno-austro-ungar a fost ratificat la 6 noiembrie 1883 de către regele Carol I și la data de 12 noiembrie 1883 de către Wilhelm I și de către Franz Iosif. Aderarea Italiei la tratat s-a realizat un pic mai târziu, abia la 3/15 mai 1888. Semnatarii tratatului respectiv, conform clauzelor, au păstrat secretul în jurul actului încheiat și nu i-au dezvăluit existența. Evenimentele ulterioare au trezit, totuși, suspiciuni prin mediul politic și public românesc, așa că, exact în ziua semnării tratatului, deputatul D.A. Stolojan a interpelat guvernul asupra cauzelor care l-au determinat pe regele Carol I să se oprească la Viena, asupra motivelor și rezultatelor vizitelor lui Brătianu la Gastein și Viena. Prim-ministrul Brătianu a răspuns în ședința Camerei Deputaților din 29 octombrie/10 noiembrie 1883 într-un mod laconic și imprecis, răspuns din care nu reieșea că s-ar fi încheiat o alianță, ci s-ar fi făcut doar o „apropiere” a României de politica Germaniei și Austro-Ungariei.

Despre stăpâni și inelele lor. România și Tripla Alianță…

Aderarea României la Tripla Alianță a constituit, totuși, un moment important în desfășurarea politicii externe românești la sfârșitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea. Actul acesta a fost, în primul rând, o necesitate a timpului prin care statul român a ieșit din izolarea politică în care se afla și a evitat, prin acesta, posibilitatea unei înțelegeri imperialiste a Austro-Ungariei și Rusiei pe seama României. Acordul acesta i-a permis guvernului român să rezolve problema Dunării conform intereselor sale și i-a oferit garanții de securitate, fapt ce a permis consolidarea internă și externă a statului român. De asemenea, tratatul din 1883 a contribuit la întărirea dinastiei de Hohenzollern în România și la creșterea încrederii Austro-Ungariei și Germaniei în politica statului român, pe care îl considerau, totuși, un factor de stabilitate în sud-estul Europei. Parteneriatul cu România în cadrul „Triplei Alianțe” a prezentat, firește, avantaje și pentru statele aliate. Germania a asigurat apărarea frontierei sudice a Austro-Ungariei, ceea ce însemna că în cazul unui conflict militar pe două fronturi, Austro-Ungaria își putea concentra forțele la est, unde ar fi beneficiat, conform alianței și de ajutorul armatei române, iar Imperiul german își orienta atenția către vest, cu veșnicii competitori francezi și britanici. Totuși, un avantaj pentru Austro-Ungaria și un dezavantaj sensibil pentru România a fost faptul că acest tratat de alianță a „pus frâne” luptei de eliberare a românilor ardeleni și a oferit Austro-Ungariei posibilitatea de a interveni uneori în treburile interne ale României, mai ales pe linia unor cerințe de reprimare din partea guvernului român a unor manifestări anti-austro-ungare în România, cum a fost cazul ardelenilor expulzați din România în septembrie 1885 la intervenția expresă a contelui Kalnoky. Totuși, asta nu a însemnat abandonarea luptei de eliberare a românilor din Ardeal. Practic, nici ardelenii n-au încetat lupta împotriva asupririi naționale și nici conaționalii lor din Regat n-au ezitat să-i sprijine prin toate mijloacele. Mai târziu, desfăşurarea celui de-al doilea război balcanic a pus în evidenţă „non-conformismul” politicii externe româneşti faţă de cea a Austro-Ungariei şi precaritatea efectivă a alianţei, fie aceasta și secretă, dintre cele două state, deşi nu de mult timp reînnoită. Totodată, disensiunile dintre România şi Austro-Ungaria au reflectat materializarea unei tendinţe mai vechi de detaşare a României de Austro-Ungaria, fapt care a contribuit la agravarea crizei care se manifestase în sistemul Triplei Alianţe. Evoluţia relaţiilor româno-austro-ungare în perioada ulterioară Conferinţei de Pace de la Bucureşti s-a înscris pe aceeaşi traiectorie, ceea ce arată că disensiunile dintre cele două state nu erau legate de factori conjuncturali, ci de factori obiectivi, care ţineau de însăşi fundamentele politicii externe a statului român. Aşa cum se ştie, regele Carol I era conştient de multă vreme de iminenţa destrămării Austro-Ungariei, situaţie care ar fi făcut posibilă unirea cu România a teritoriilor locuite de românii din cuprinsul Dublei Monarhii. Momentul unui astfel de deznodământ era însă greu de anticipat. Deși „Tripla Alianță” a fost reînnoită în anii 1902 și 1912, atât Italia (în 1915), cât și România (în 1916) au intrat în război de partea Antantei. Urmarea o cunoaștem. În mare parte…

Despre stăpâni și inelele lor. România și Tripla Alianță…

Pentru astăzi, am terminat cu „măcinatul” la „moara cu povești” și vă aștept la următoarea întâlnire de săptămâna viitoare. Până atunci vă doresc să v-aducă Cel de Sus doar ceea ce nu ați avut bun până acum! Repet ca-n alte ocazii similare: e o urare de prin Maramureșul istoric de unde-mi trag eu rădăcinile! Și cred că poate fi valabilă peste tot unde se-nțelege vorba românească! Să vă fie bine!

Gânduri bune tuturor!

Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai

Surse, surse foto și lecturi suplimentare:

Ioan Scurtu, Istoria Românilor în timpul celor patru regi (1866-1947).Volumul I: Carol I, Editura Enciclopedică, București, 2004

Academia Română (coordonator Gheorghe Platon), Istoria românilor.Volumul VII.Tom II. De la independență la Marea Unire (1878-1918), Editura Enciclopedică, București, 2003

Gheorghe Nicolae Cazan, Șerban Rădulescu-Zoner, România și Tripla Alianță, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979

http://idr.ro/publicatii/DDR1883.pdf

Istoria românilor, vol VII, tom II, editura Enciclopedică, București, 2003

https://hiphi.ubbcluj.ro/studii/Public/File/cursuri/suporturi_conversie/Relatii-internationale.pdf

https://www.romania-actualitati.ro/emisiuni/istorica/tratatul-secret-dintre-romania-si-austro-ungaria-1883-id30471.html

https://www.descopera.ro/istorie/19534557-aderarea-romaniei-la-tripla-alianta-mijloc-de-asigurare-a-securitatii-dupa-obtinerea-independentei

https://www.scribd.com/doc/179327634/Aderarea-Romaniei-La-Tripla-Alianta

https://www.scribd.com/document/339994663/Tripla-alian%C5%A3%C4%83

https://revistatransilvania.ro/wp-content/uploads/2017/03/13_Daniel_Cretu.pdf

https://www.youtube.com/watch?v=MF8ayJdEDds

https://historia.ro/sectiune/general/tensiunile-dintre-romania-si-austro-ungaria-2200332.html

http://cogito.ucdc.ro/nr_3/11%20-%20ROMANIA%20SI%20PUTERILE%20CENTRALE%20_rom_.pdf

http://articole.famouswhy.ro/1883_-_octombrie__aderarea_romaniei_la_tripla_alianta/

https://www.slideshare.net/LuciaCraciun89/carol-i-si-tripla-aliantapptx

https://historia.ro/sectiune/general/cum-a-ajuns-romania-de-la-alianta-cu-rusia-la-cea-640319.html

https://historia.ro/sectiune/general/tensiunile-dintre-romania-si-austro-ungaria-2200332.html

http://www.istorie-pe-scurt.ro/aderarea-romaniei-la-tripla-alianta-de-ce-nu-dadea-bacsis-carol-i-austro-ungarilor/

https://www.academia.edu/62118886/Tripla_Alianta_Romania_si_relatia_cu_Rusia_Tarista?from_sitemaps=true&version=2

http://adxenopol.academiaromana-is.ro/xenopolitana/xeno_95/xeno_95_18.pdf

https://ro.historylapse.org/relatiile-internationale-ale-romaniei-inainte-de-primul-razboi-mondial

https://revistapolis.ro/intre-neutralitate-si-aliniere-aspecte-privind-politica-externa-a-romaniei-la-inceputul-marelui-razboi/