Constantin Stănescu, critic literar român, publicist și redactor

Constantin Stănescu (C. Stănescu), (n. 18 octombrie 1938, Bărcănești, județul Ialomița), este un critic literar român, publicist și redactor, cunoscut pentru contribuția sa constantă la viața culturală și jurnalistică din România.

Sursa foto: https://pixabay.com/photos/ink-pen-fountain-pen-2294342

Născut într-o familie de învățători, Tinca (n. Nicolescu) și Constantin Stănescu, a urmat școala elementară în comuna natală (1946–1952), apoi Liceul „Mihai Viteazul” din București (1952–1955) și Facultatea de Limba și Literatura Română a Universității din București (1957–1962). În anul 1971, și-a susținut teza de doctorat cu tema „Dezvoltarea sonetului în Renașterea italiană”.

După absolvire, a lucrat ca redactor, șef de secție și redactor-șef adjunct la Scînteia tineretului (1962–1977), apoi ca redactor și șef al secției culturale la Scînteia (1984–1989). După 1989, a devenit șeful departamentului cultural al ziarului Adevărul (1989–2005).

În anul 1990, a fondat suplimentul Adevărul literar și artistic alături de Mihai Caranfil și Victor Vântu, pe care l-a condus până în 2005, contribuind la transformarea acestuia într-una dintre cele mai apreciate publicații culturale postrevoluționare. Ulterior, s-a alăturat echipei ziarului Gândul, condusă de Cristian Tudor Popescu.

C. Stănescu a debutat în 1961, în paginile ziarului Scînteia tineretului, unde, din 1963, a semnat constant cronica literară.
Primul său volum, Cronici literare (1971), a fost distins cu Premiul Asociației Scriitorilor din București și a impus criticul ca o voce analitică fermă și echilibrată. Cartea este urmată de Poeți și critici (1972), unde Stănescu comentează operele unor importanți scriitori români ai momentului — de la Nichita Stănescu și Adrian Păunescu la Eugen Simion și Adrian Marino.

Cele trei volume ale seriei Jurnal de lectură (1978, 1983, 1988) reflectă evoluția spiritului său critic: de la analiza interpretativă riguroasă din primul volum, la o abordare mai conformistă în anii ’80. După 1989, a revenit în atenția publicului cu volumele Interviuri din tranziție (1995) și Accente. Jurnal indirect (2003), care surprind teme și figuri importante ale vieții culturale postcomuniste.

Criticul Mircea Iorgulescu îl descria ca „un polemist pătimaș, uneori ironic, preocupat mai ales de analiza interpretativă decât de judecata valorică”, iar Aurel Sasu remarca „probitatea comentariilor și diagnosticul exact al valorilor literare”.

Opera principală

• Cronici literare, Editura Cartea Românească, 1971
• Poeți și critici, Editura Eminescu, 1972
• Jurnal de lectură, Editura Cartea Românească, 1978, 1983, 1988
• Interviuri din tranziție, Editura Fundației Culturale Române, 1995
• Accente. Jurnal indirect, București, 2003.