Constantin I. Angelescu, medic, profesor universitar și politician român

Constantin I. Angelescu (ortografiat uneori Anghelescu) (n. 10 sau 12 iunie 1869, Craiova – d. 14 septembrie 1948, București) a fost un medic, profesor universitar și politician român, cunoscut drept principalul reformator al învățământului românesc în perioada interbelică. A fost membru de onoare al Academiei Române și membru fondator al Academiei de Științe din România.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_I._Angelescu#/media/Fișier:Constantin_Angelescu.jpg

Din 1901 și până la finalul perioadei interbelice, a deținut funcții parlamentare neîntrerupte, ca deputat sau senator. Începând cu ianuarie 1914, a ocupat în repetate rânduri funcții guvernamentale. A fost ministru al Lucrărilor Publice între 1914–1916, iar ministru al Instrucțiunii Publice în perioadele 1918–1919, 1922–1928 și 1933–1937. Pentru o scurtă perioadă, între 30 decembrie 1933 și 3 ianuarie 1934, a fost prim-ministru al României. De asemenea, în ianuarie 1918, a devenit primul ministru plenipotențiar al României în Statele Unite, la Washington.

După al Doilea Război Mondial, a condus Asociația de Prietenie Româno-Americană.

Constantin Angelescu s-a născut într-o familie de negustori din Craiova. A urmat școala primară Obedeanu și Liceul „Carol I” din orașul natal, apoi a studiat medicina la Paris, unde s-a specializat în chirurgie în 1897. Revenit în țară, a fost chirurg la spitalele Brâncovenesc și Filantropia din București. În 1903 a devenit profesor universitar și director al Clinicii universitare de chirurgie. Prin căsătoria cu Virginia Constantinescu-Monteoru, fiica magnatului Grigore Monteoru, a dobândit drepturi asupra stațiunii balneare Sărata Monteoru, terenuri petrolifere și alte proprietăți din zona Buzău.

Ca ministru al Instrucțiunii Publice, Angelescu a continuat reformele începute de Spiru Haret, mentorul și unchiul său prin alianță. Deviza sa era: „Școală cât mai multă! Școală cât mai bună! Școală cât mai românească!” Sub conducerea sa a fost adoptată Legea învățământului primar și normal-primar (1924), care a pus bazele modernizării și unificării educației în România Mare. În 1925 a reinstituit examenul de Bacalaureat, iar în 1928 a inițiat reforma învățământului secundar.

Relațiile cu Ion I.C. Brătianu, deși tensionate inițial, s-au ameliorat în timp. Angelescu i-a fost alături în momente cruciale, inclusiv în ultimele zile de viață. A fost implicat activ în momente-cheie ale istoriei, precum opoziția față de Dictatul de la Viena, alături de Dinu Brătianu. În perioada dictaturii regelui Carol al II-lea, a fost ministru Secretar de Stat și Consilier Regal. A votat, în Consiliul de Coroană din 1940, pentru cedarea Basarabiei și Bucovinei de Nord, în urma ultimatumului sovietic.

Angelescu a fost președinte al Ateneului Român între 1923 și 1947 și al Ligii Culturale în perioada 1941–1947. La 24 mai 1934 a fost ales membru de onoare al Academiei Române, fiind și membru fondator al Academiei de Științe din România. În 1943, alături de dr. Nicolae Lupu, ar fi propus redarea dreptului la liberă practică pentru medicii evrei, drept restricționat în 1940 prin legislația antisemită.

A încetat din viață la 14 septembrie 1948, la Spitalul Vincent de Paul din București, evitând astfel arestările regimului comunist.

Constantin Angelescu a avut șase copii: trei fiice – Elisabeta (căsătorită cu matematicianul Alexandru Ghika), Ioana (căsătorită cu geologul Ștefan Ghika-Budești) și Elena (soția diplomatului George Valimarescu) – și trei fii – Grigore, Alexandru și Constantin. Fiul său, Constantin C. Angelescu, a fost profesor și decan la Universitatea din Iași, fiind persecutat în perioada comunistă. Nepoata sa, Ioana Angelescu, a lucrat la Radio Europa Liberă.

Spitalul „Dr. Constantin Angelescu” din București îi poartă numele.

Liceul Tehnologic „Dr. C. Angelescu” din Găești și alte instituții de învățământ din București, Buzău și Ianca (Brăila) îl comemorează.

Familia sa a înființat Fundația „Școala Românească Constantin Angelescu”.