Christiaan Neethling Barnard – pionier în transplantul de inimă umană

În perioada în care a fost chirurg rezident la Spitalul Groote Schuur din Cape Town (1953–1956), Barnard a demonstrat că atrezia intestinală, un defect congenital ce presupune o întrerupere în intestinul subțire, apare din cauza alimentării insuficiente cu sânge a fătului în timpul sarcinii. Descoperirea sa a condus la dezvoltarea unei tehnici chirurgicale care corecta acest defect, anterior fatal. După ce și-a finalizat studiile doctorale la Universitatea din Minnesota (1956–1958), s-a întors la Spitalul Groote Schuur ca specialist în chirurgie cardiotoracică. A introdus chirurgia pe cord deschis în Africa de Sud, a dezvoltat un nou design pentru valvele artificiale ale inimii și a realizat experimente extinse pe câini pentru a testa tehnicile de transplant cardiac.

La 3 decembrie 1967, Barnard a condus o echipă formată din 20 de chirurgi într-o operație istorică, în care a transplantat o inimă nouă în corpul lui Louis Washkansky, un băcan sud-african grav bolnav. Inima provenea de la o tânără rănită mortal într-un accident. Deși transplantul a reușit, Washkansky a decedat 18 zile mai târziu din cauza unei pneumonii severe, contractate după ce tratamentele pentru suprimarea imunității, necesare pentru a evita respingerea inimii, i-au slăbit organismul.

Ulterior, operațiile de transplant ale lui Barnard au avut rezultate din ce în ce mai bune, iar până la sfârșitul anilor 1970, mulți dintre pacienții săi au supraviețuit ani de zile. Barnard a ocupat funcția de șef al unității de cardiologie la Spitalul Groote Schuur până în 1983, când s-a retras din practica activă. A scris mai multe romane și două autobiografii: Christiaan Barnard: One Life (1969) și The Second Life (1993).