Aurel Bărglăzan, inginer și profesor universitar român

Aurel Bărglăzan (n. 27 martie 1905, Porumbacu de Sus, județul Sibiu – d. 17 octombrie 1960, Timișoara) a fost un inginer și profesor universitar român, membru corespondent al Academiei Române, considerat părintele școlii românești de mașini hidraulice.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Aurel_Bărglăzan#/media/Fișier:Aurel_Barglazan.jpg

S-a născut într-o familie de intelectuali – tatăl, Nicolae Bărglăzan, a fost preot, iar mama, Marta (n. Frîncu), casnică.
A urmat școala primară în satul natal (1910–1914), apoi gimnaziul și liceul la Blaj și Brașov, absolvind Liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu în 1923. În același an s-a înscris la Școala Politehnică din Timișoara, pe care a absolvit-o în 1928.

În 1940 și-a susținut doctoratul cu teza „Transformatorul hidraulic. Studiu teoretic și experimental”, devenind al doilea inginer român care a obținut titlul de doctor la Politehnica Timișoara. Tema cercetării sale a stat la baza unui brevet de invenție.

După absolvire, a fost cooptat în colectivul didactic al Politehnicii Timișoara, activând inițial ca asistent la catedrele de Electrotehnică și Mașini Hidraulice.
A urcat treptat toate treptele carierei universitare: conferențiar (1936), profesor (1941) și, din 1947, șef al Catedrei de Mașini Hidraulice, funcție pe care a deținut-o până la moarte.

A predat discipline precum Hidrotehnică, Centrale hidraulice, Rețele și mașini hidropneumatice și a fost decan al Facultăților de Electromecanică și Mecanică.
În ultima parte a vieții, a coordonat lucrări de doctorat, printre discipolii săi numărându-se viitorul academician Ioan M. Anton.

Încă din perioada studiilor, Bărglăzan s-a remarcat prin interesul pentru aplicațiile hidrotehnice. Lucrarea sa de diplomă, realizată împreună cu Octavian Smigelschi, propunea un traseu pentru un canal navigabil Cernavodă–Constanța, apropiat de cel al actualului Canal Dunăre–Marea Neagră.

După absolvire, a efectuat stagii de documentare la mari uzine și universități europene din Zürich, Viena, Praga, Budapesta, Torino și Milano, familiarizându-se cu cele mai noi cercetări în domeniu.

În 1931, a preluat Laboratorul de Mașini Hidraulice al Politehnicii Timișoara, pe care l-a dezvoltat într-un centru de cercetare de referință. Sub coordonarea sa, au fost testate și proiectate primele pompe și turbine hidraulice românești, realizate ulterior la Uzinele și Domeniile Reșița – bază pentru construcția echipamentelor destinate hidrocentralelor naționale.

Din 1935, Bărglăzan a inițiat primele studii sistematice din România asupra fenomenului de cavitație, formând un colectiv științific de elită, din care au făcut parte Ioan M. Anton, Iosif Preda, Francisc Gyulai, Octavian Popa, Viorica Anton, Ernest Sisak și Valentin Dobîndă.
Rezultatele acestor cercetări au stat la baza lucrării fundamentale „Cavitația”, publicată de Editura Academiei sub semnătura acad. Ioan M. Anton (1984–1985).

Lucrările sale științifice includ contribuții precum „Turații maxime și minime posibile în cazul unei stațiuni de pompare date” (1943), „Beitrag zur Berechnung von Axialpumpen mit positiver Saughöhe” (1947) și „Fenomenul de cavitație la mașinile hidraulice” (1954).

Pentru întreaga sa activitate, în 1955 a fost ales membru corespondent al Academiei Române.

Lucrări publicate

• Curs de mașini hidraulice (1932)
• Mașini hidraulice (1948, 1951 – 2 vol.)
• Turbine hidraulice: Pelton, Francis și Kaplan (Vol. 1)
• Regulatori automați de viteză și pompe rotitoare (Vol. 2)
• Turbotransmisiile hidraulice (în colaborare cu Valentin Dobândă, 1957)
• Încercările mașinilor hidraulice și pneumatice (în colaborare cu Ioan M. Anton și Viorica Anton, 1959)

În total, a publicat peste 70 de lucrări științifice, individual sau în colaborare.

Distincții și recunoaștere

• Premiul de Stat, clasa a II-a (1953)
• Ordinul Muncii, clasa a III-a (1954)
• Ordinul Muncii, clasa a II-a (1959)
• Premiul I al Ministerului Învățământului și Culturii (1959)
• Medalia pentru Pace.