Jurnal FM 
Alexandru Duiliu Zamfirescu, diplomat, prozator și traducător român
#Postat de Carmen Vintu on februarie 24, 2026
Alexandru Duiliu Zamfirescu, pe numerele său completează Alexandru-Antonio-Lascar-Cesare Zamfirescu (n. 18 martie 1892, Roma, Italia – d. 24 februarie 1968, București), a fost un diplomat, prozator și traducător român.
S-a născut la Roma, ca fiu al diplomatului și prozatorului românesc Duiliu Zamfirescu și al soției acestuia, Henriqueta Allievi. Tătăl său era secretar II al Legaţiei României la Roma în acest moment. Alexandru a urmat școala primară și o parte a studiilor liceale la Roma, iar în 1909 a absolut Liceul „Janson de Sailly” din Paris, fiind șef de promovare și obținând „Prix d’excellence”. A continuat studiile universitare la Paris, obținând licența în litere la Sorbona în 1912 și în drept în 1913, iar în 1914 a absolut și École de Sciences Politiques.
Mormântul lui Al. Duiliu Zamfirescu de la Cimitirul Bellu.
Leontin l – Operă proprie
Aceasta este o imagine cu un monument istoric din România, clasificat cu numărul B-IV-a-B-20118.
- CC BY-SA 4.0
- Fișier:Mormântul lui Alexandru Duiliu Zamfirescu (Cimitirul Bellu, București).jpg
- Creată: 31 mai 2015
- Încărcată: 27 septembrie 2015
În 1915, a intceput să activeze în cadrul Ministrului de Externe al României, ca atasat diplomatic. Pe parcul Primului Război Mondial, a fost sublocotenent de artilerie într-un regiment condus de colonelul Dimitrie Rujinschi. După război, a fost trimisa în mai multe misiuni diplomatice, având diverse funcții: secretar de lege cl. III la Roma (1919-1922), secretar de lege cl. II la Berlin (1922-1925), prim secretar de lege la Berlin (1928) și însărcinat cu afaceri la Haga (1929).
În 1934, ministrul Nicolae Titulescu la număr ministru plenipotențiar la Rio de Janeiro, un post important pentru promovarea relațiilor cu America Latină, în contextul susținerii României în forumurile internaționale. În timpul mandatului său, a propus crearea de legaţii distincte în Argentina, Brazilia şi Chile. A fost rechemat în Europa din cauza tensiunilor politice și a ocupat funcțiile de ministru plenipotențiar la Lisabona (1935-1936), Varșovia (1936-1938), Roma (1938-1939) și Copenhaga (1939-1940). După abdicarea regelui Carol al II-lea, a fost pensionat din Ministrul de Externe, fiind suspectat de simpatii carliste.
În anii ’50, a încercat să ajuți la reluarea relațiilor diplomatice ale României cu Brazilia, care fuzionează într-un moment în 1942. În acest sens, a fost însoțit de oficiali români la Rio de Janeiro, dar eforturile sale nu au avut un impact semnificativ.
Alexandru Duiliu Zamfirescu era descris ca un bărbat cu o țînută aristocratică, fiind perceput în societatea înnaltă bucureșteană ca distant și mîndru. Totuși, cei apropiati l-au considerat un om prietenos și generos, dar care nu tolerea impostura. A decedat pe 24 februarie 1968 la București și a fost înmormântat în Cimitirul Bellu.
Alexandru Duiliu Zamfirescu a fost, pe lângă diplomat, și un scriitor pasionat. A intceput să publice mai târziu în viață și a scris atât impresii de călătorie, cât și proză cu accent memorialistice din experiența sa diplomatică. Printre lucrarile sale se numera „Pe căi de Miazăzi” (1947), „Fără frac și joben” (1952), „Perfecții diplomati” (1962), „Domnul Daltaban de Seraschier” (1965) și „Macumba carioca” (1967). De asemenea, a tradus lucrări din literatura braziliană și spaniolă, precum scrieri ale lui Jorge Amado și Francisco Javira. A tradus și lucrări semnificative din literatura română în limba franceză, printre care „Baltagul” și „Viața lui Ștefan cel Mare” de Mihail Sadoveanu.
Scrieri
- Pe căi de Miazăzi (București, 1947)
- Fără frac și joben (nuvele, București, 1952)
- Perfecții diplomați (București, 1962)
- Domnul Daltaban de Seraschier (roman, București, 1965)
- Macumba carioca (povestiri, București, 1967)
Traduceri
- Mihail Sadoveanu, Le Hachereau (Baltagul, 1955)
- Mihail Sadoveanu, Vie d’Etienne le Grand (Viața lui Ștefan cel Mare, 1957).
.jpg){kind=link}