Alexandru Dimitrie Ghica (1795 – ianuarie 1862): primul domnitor regulamentar al Țării Românești

Alexandru Dimitrie Ghica a fost primul domnitor al Țării Românești numit conform Regulamentului Organic, ocupând tronul între 1834 și 1842, iar ulterior caimacam între 1856 și 1858. Născut în 1795, fiu al marelui ban Dimitrie Alexandru Ghica, provenea dintr-o familie cu influență în politica și viața publică a epocii.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Dimitrie_Ghica#/media/Fișier:Alexander_II._Ghika.jpg
Domnia sa a fost rezultatul unei înțelegeri între Rusia și Imperiul Otoman, în contextul retragerii administrației ruse după războiul ruso-turc. Deși Regulamentul Organic prevedea alegerea domnitorului de către Adunarea Obștească, Alexandru Ghica a fost numit direct de către cele două mari puteri. Ceremonia învestiturii a avut loc la Constantinopol în 1834, urmată de instalarea oficială la București, în biserica Sf. Spiridon.

În timpul domniei sale, Ghica a fost constant supravegheat de autoritățile ruse, în special de consulul baron Rückmann, care influența direct politica internă. Multe dintre deciziile sale au fost considerate controversate, cum ar fi promovarea rudelor sale în funcții importante și cedarea repetată în fața presiunilor străine. Aceste aspecte au generat opoziție internă și au condus la tensiuni cu Adunarea Obștească.
În timpul domniei au avut loc două comploturi notabile: primul, în 1838, organizat de Ion Câmpineanu, promova un program liberal ce viza independența și o constituție modernă. Al doilea, în 1840, a fost condus de Mitică Filipescu, cu participarea unor figuri importante precum Nicolae Bălcescu și Cezar Bolliac. Ambele tentative au fost reprimate, iar participanții arestați.

În 1842, în urma nemulțumirilor exprimate oficial de Adunarea Obștească și pe fondul presiunii externe, Alexandru Ghica a fost destituit printr-un firman otoman. A părăsit țara, stabilindu-se pentru un timp la Viena.
După plecarea lui Barbu Știrbei de la tron, Ghica a fost numit din nou la conducerea țării ca caimacam între 1856 și 1858, într-o perioadă marcată de reforme și de pregătirea Unirii Principatelor. A sprijinit întoarcerea pașoptiștilor și a înlesnit reorganizarea învățământului, înființând instituții precum Școala Națională de Medicină și Farmacie sau Școala de felceri civili și militari.

În domeniul educației, a impus obligativitatea studiilor pentru funcționarii publici și a înființat școli sătești. A sprijinit activități culturale, precum primele reprezentații de operă românească, și a fondat orașul Alexandria în 1834. De asemenea, a ridicat cazarma Alexandria și a susținut dezvoltarea învățământului militar.
După încheierea mandatului de caimacam, s-a retras la Napoli, unde a murit în ianuarie 1862. Trupul său a fost adus în țară și înmormântat inițial la mănăstirea Pantelimon, apoi, în 1994, reînhumat în biserica ctitorită de el din Alexandria. A fost comemorat cu un monument funerar realizat din marmură de Carrara, comandat de Alexandru Ioan Cuza.