Jurnal FM 
„Oameni care au fost”. Alexandru Averescu, mareşal al României şi om politic…
de Nicolae Uszkai, Brașov
#Postat de Carmen Vintu on martie 7, 2024
Motto: „Evident că aș fi foarte nenorocit dacă ar fi să trăiesc într-o altă țară decât aceea a strămoșilor mei. Dar tocmai aceasta nenorocire m-ar îndemna ca, cu orice preț, să mă adaptez, să mă identific loial cu țara în care am găsit ospitalitate și a mă face fiu iubit de aceia în a căror țara trăiesc, punându-mi toată nădejdea exclusiv în sentimentele de umanitate ale celor cu care eu sau înaintașii mei, am venit să conviețuiesc”– Mareşal Alexandru Averescu
Stimați amici, ca de obicei, joia, la Jurnal FM și „Jurnal de Brașov”, la rubrica „Oameni care au fost”, vă invit să ne mai amintim una-alta despre personalități care au marcat istoria, viața și cultura nației noastre. Astăzi va fi vorba, în cele câteva rânduri de la rubrica mea săptămânală „Oameni care au fost” despre un om care, la vremea sa, a fost unul dintre cei mai pricepuți și aprigi comandați militari pe care i-a avut oștirea română. Astăzi, am să „telegrafiez” câteva repere biografice din viața celui care a fost Alexandru Averescu, mareşal şi om politic, un militar „adevărat”, care a participat la războiul de independenţă (1877-1878), la cel de-al doilea război balcanic (1913) şi la Războiul de reîntregire naţională (a condus bătăliile de la Mărăşti şi Oituz din 1917), cel care a fost prim-ministru (ianuarie-martie 1918) şi ministru în mai multe rânduri între anii 1919 şi 1938, membru de onoare al Academiei Române din 1923. Biografia sa este destul de cunoscută în rândul unor generații de trăitori pe meleagurile mioritice, dar din ce în ce mai puțin „apetisantă” pentru mult mai tânăra generație din spațiul „carpato-danubiano-pontic”. De ce? Cauzele sunt multiple, dar totul pleacă de la educația girată (sau nu) de pseudo-elitele politice contemporane și de nepăsarea și neștiința părinților care nu au habar în a-și educa copii în spiritul prețuirii trecutului, lăsând totul „pe spinarea” școlii, pe care o cam doare astăzi „în cot” de educație…Dar, despre această „durere” vom discuta altă dată! Alexandru Averescu, născut lângă Ismail, azi în Ucraina, în 9 martie1859 și trecut la cele veșnice la 2 octombrie 1938, la București, a fost mareșal al României, general „adevărat” și comandant de seamă al armatei române în timpul Primului Război Mondial, fiind deseori creditat pentru succesele militare ale României care au avut loc pe timpul acestei conflagrații. Alexandru Averescu a fost, de asemenea, prim-ministru al României în trei cabinete separate (fiind și ministru interimar al afacerilor externe în perioada ianuarie-martie 1918). Averescu a fost, de asemenea, și autorul a 12 opere pe diferite teme cu problematică militară (inclusiv un volum de memorii cu viața sa trăită „pe linia frontului”), membru de onoare al Academiei Române și decorat cu Ordinul Mihai Viteazul. După cum se poate vedea, viitorul mareșal s-a născut în anul unirii Moldovei cu Țara Românească, într-o familie relativ înstărită, tatăl său fiind ofițer în armata imperială rusă, apoi institutor la Iași și la Târgu Frumos. Cum aminteam anterior, Alexandru Averescu s-a născut la 9 martie 1859, în satul Babele, lângă Ismail, în regiunea Odessa de astăzi, în familia clucerului domnesc (dregător responsabil de aprovizionarea curţii domneşti), Constantin Averescu, mama sa, Casuca Averescu, fiind o femeie deosebit de religioasă, care l-a influențat pe Alexandru în acest sens.
Inițial, referitor la studiile sale, el decide să urmeze studii teologice, fiind sprijinit de părinți în acest sens, dar izbucnirea Războiului de Independență și participarea sa ca voluntar în cadrul corpului de jandarmi de la Ismail îi vor schimba opțiunea în favoarea urmării unei cariere militare. Devenit sublocotenent după absolvirea unei şcoli militare, apoi câștigător, în anul 1884, al unei burse de studiu la Școala Superioară de Război din Torino, tânărul ofițer Averescu își începe ascensiunea în carieră și ajunge, la un moment dat, șef al „Școlii superioare de război” precum și atașat militar la Berlin. Trebuie menționat și faptul că primul vârf al carierei sale este atins în anul 1907, atunci când accede la funcția de ministru de război în guvernul lui D.A. Sturdza. Trebuie amintit, în acest context, și faptul că, odată cu această numire, a apărut și o dificilă responsabilitate istorică a lui Averescu, el fiind militarul și omul politic care care se implică în reprimarea răscoalelor țărănești, cam cu prea mult zel, după cum spun unele surse. Este adevărat că destul de greu se va estompa sau șterge din memoria colectivă acest moment al vieții sale și al istoriei țării, dar realitatea este că această istorie îl va menționa întotdeauna la capitolul „umbre” din biografia lui Averescu. Sfârșindu-se episodul ministeriatului său la treburile armatei, Averescu accede, în anul 1911, la funcția de șef al Statului Major General și participă la Războaiele balcanice. A activat pe această funcție până la data de 2 decembrie 1913.
Timpul a trecut, iar izbucnirea primei conflagrații mondiale și angajarea României în conflict, de partea Antantei, a reprezentat apogeul carierei militare pentru militarul Alexandru Averescu și trebuie amintit că această perioadă este cea în care se naște „mitul Averescu”. Portretul omului Alexandru Averescu în vreme de război, așa cum reiese din însemnările sale, ne dezvăluie un personaj orgolios, măcinat de vanități și frustrări, cele mai multe fiind legate de modul în care i se pare că este tratat de către liderii politici, inclusiv de către regele Ferdinand și de către prim-ministrul Ion I.C. Brătianu. În opinia sa, aceștia îi blocau accesul la conducerea efectivă a armatei pentru a nu-l lăsa să se afirme. În criza generată de înfrângerile campaniei din 1916, generalul a reprezentat soluția de rezervă și „pompierul de serviciu” trimis, mai mereu, să repare ceea ce a provocat nepriceperea altor lideri militari. Generalii Dumitru Iliescu, Constantin Prezan și chiar Eremia Grigorescu sunt cei pe care Averescu îi considera ca fiind favorizați și preferați în permanență de către regele Ferdinand și de către Brătianu. Este posibil ca el să fi avut dreptate, dar realitatea era că era dificil de lucrat cu un om dintr-o bucată și conștient de valoarea sa așa cum era Averescu. Pe de ală parte, generalul Averescu nici nu dorea a se face simpatic cuiva, iar, prin felul său de a fi reușea să atragă destul de des antipatia unor oameni politici sau camarazi de arme obișnuiți în a face „balet politic” ori în a fi flexibili pentru a-și conserva un statut sau pentru a avansa în carieră. De altfel, Averescu părea a fi, la un moment dar, cam singurul român din „elita” militară și politică care nu-l agreea pe foarte popularul șef al Misiunii Militare Franceze, generalul Henri Berthelot. Averescu îl cataloga ca pe un general mediocru, un bun executant, nicidecum un strateg care să poată oferi românilor sfaturi. Pe de altă parte, trebuie spus că sentimentul era reciproc, pentru că și generalul Berthelot îl descria, în memoriile sale, în culori deloc favorabile pe Averescu.
Trecând peste aceste considerente referitoare la însușiri umane care pot ține de un grad mare de subiectivism, contribuția generalului Alexandru Averescu la clădirea României Mari este imensă, oricum am privi lucrurile din perspectivă istorică. Averescu se remarcase prin gândirea strategică de anvergură, în acest sens, memorabile rămânând ofensivele de la Flămânda din toamna anului 1916 și de la Mărăști din vara anului 1917. Generalul era, fără tăgadă, un bun comandant, un organizator de excepție, un comandant care-și iubea și care avea grijă de soldații săi, un strateg militar cu viziune, și mai ales un om pe care țara se putea baza în momente de cumpănă, așa cum au fost împrejurările anului 1917, când, dacă ar fi dorit, unii spun că Averescu ar fi putut prelua puterea politică printr-o lovitură de stat. Trebuie spus că, totuși, el s-a dovedit a fi un om înțelept, rezistând unor tentații, într-o perioadă în care statul român era slăbit și cu existența „în corzi”.Toate aceste calități l-au transformat în cel mai iubit și cel mai popular general al armatei române din perioada 1916-1919. drept urmare, așa s-a născut „mitul” Averescu, un mit care l-a propulsat la sfârșitul războiului în fruntea guvernului. Bun analist și cunoscător al realităților românești ale perioadei interbelice, juristul, medicul și omul politic Constantin Argetoianu a descris în memoriile sale cheia în care poate fi interpretată popularitatea generalului în rândul oamenilor: „Printre ţărani, numele lui Averescu era pe toate buzele; în el se cristalizau nădejdile, numai de la el se aştepta minunea unui trai lipsit de griji şi de nevoi…Popularitatea generalului Averescu a fost o psihoză a frontului, şi demobilizaţii au dus-o în sate cum ar fi adus orice altă boală. Originea acestei psihologii trebuie căutată în faptul că ori de câte ori se ivise o greutate pe front, generalul Averescu fusese trimis să descurce lucrurile şi izbutise mai totdeauna să facă faţă până şi situaţiilor disperate…”
Istoria ne-a arătat că, după război, Averescu se lansează în politică. Consecința directă a fost cel a fondat Partidul Poporului și a fost numit prim-ministru (în perioadele1920-1921 și 1926-1927), dar ajunsă la apus, „steaua” politică a generalului Averescu a început să se stingă. Dacă în plan militar a putut domina inclusiv „neprietenia” sa lui Ion I.C. Brătianu, în plan politic nu a rezistat aceluiași Brătianu care l-a sprijinit să conducă guvernul în 1926-1927, dar care i-a pus punct carierei politice în 1927, când între el și general s-au ivit dispute mai puțin „ortodoxe”. Pe de altă parte, decesul lui Brătianu, a regelui Ferdinand și, ulterior, criza monarhiei au fost factorii care l-au readus în viața politică pe Alexandru Averescu la începutul anilor ’30 ai secolului trecut. Averescu a mizat pe Carol al II-lea, numărându-se printre cei care s-au alăturat campaniei de aducere a acestuia pe tronul României în anul 1930. Urmarea a fost că regele Carol al II-lea îl va răsplăti, dar generalul Averescu nu mai era, politic vorbind, decât o umbră palidă a omului de altădată, popularitatea sa apusese, iar ceea ce îi mai rămăsese era doar aureola militară câștigată în timpul războiului. Dar de acest fapt a știut să profite din plin regele Carol al II-lea care, cu gândul ascuns de a deveni el însuși mareșal, a conferit generalilor Averescu și Prezan gradul de mareșal. Acceptând acest suprem și onorant grad militar (de altfel, pe deplin meritat), Alexandru Averescu a devenit un „trofeu în panoplia regală”, iar acesta a fost prețul plătit satisfacerii unei vanități personale. Realitatea este că a rămas tot restul vieții sale un personaj „în siajul” regelui Carol al II-lea.
Alexandru Averescu, mareşal al României şi om politic…
Pentru a-i înțelege cariera politică, cred că merită să citim un pasaj din memoriile lui Alexandru Averescu: „Am intrat în viaţa politică împins de împrejurări: nici nu-mi trecea prin minte că într-o zi voi juca în ţara mea un rol politic, pe care evenimentele din urma războiului mi l-au rezervat [..] în mijlocul frământărilor de război, conştiinţa generală şi-a dat seama că răspunderea nenorocirilor prin care trecea se datorează mentalităţilor oamenilor care au avut destinele ţării în mâini, adică partidelor politice care au cârmuit ţara până la război. S-a născut atunci dorinţa neînfrânată de a se rupe cu trecutul şi a se porni pe o cale nouă în viaţa politică. Această dorinţă a fost generală. Privirile tuturor acelora care au fost luaţi de noul curent s-au îndreptat asupra mea. Am crezut că m-aş fi făcut vinovat de adevărata lipsă de iubire de ţară şi de neam a nu primi steagul ce mi se punea din senin în mână.” În anul 1938, deși era suferind de inimă, deține ultimele sale funcții publice – consilier regal și ministru de stat în guvernul Patriarhului Miron Cristea. Alexandru Averescu s-a stins din viață în același an la data de 3 octombrie, fiind înmormântat cu onoruri militare în cripta eroilor de la Mărăști.
Alexandru Averescu, mareşal al României şi om politic…
În încheierea rândurilor de azi, voi reaminti faptul că, în calitate de om politic, Alexandru Averescu nu s-a ridicat la înălțimea așteptărilor contemporanilor săi, iar mitul său s-a dovedit a fi o parte a poveștii bazate pe realitate, născute în tranșeele războiului, dar cariera politică i-a dat ocazia să spele din faptele sale reprobabile (ale sale dar și ale întregii clase politice) referitoare la reprimarea dură a răscoalei din 1907. Un adevăr clar a fost și faptul că Averescu a fost cel care a înfăptuit reforma agrară după război, unul dintre „motoarele” implicării mai acerbe a țăranului român în a lupta pe front! Alte realizări ale activității sale politice au fost unificarea monetară, dar și reforma financiară.
Alexandru Averescu, mareşal al României şi om politic…
Dacă-l analizăm din perspectiva întregii sale personalități Alexandru Averescu rămâne în istoria națională, mei ales pentru faptele sale de arme, fiind unul dintre marii comandanți și eroi ai noștri din primul război mondial. Iar lui Alexandru Averescu, noi, cei de azi și cei care ne vor urma, îi datorăm recunoștință eternă pentru importanta sa contribuție la România modernă.
Pentru astăzi, am terminat de povestit și ne întâlnim joia viitoare cu o altă personalitate deosebită aici, la „Oameni care au fost”. Gânduri bune tuturor!
Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai
Surse, surse foto și lecturi suplimentare:
Neagoe, Stelian – Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007
Otu Petre, Mareșalul Alexandru Averescu. Militarul, omul politic, legenda, Editura Militară, București, 2005
Nicolescu, Nicolae C. (2006), Enciclopedia șefilor de guvern ai României (1862-2006), București: Editura Meronia
https://www.aos.ro/wp-content/carti/978-606-8371-95-5-cei-opt-maresali-ai-romaniei.pdf
https://bcub.ro/lib2life/Generalul%20Averescu_Vladescu%20Mihail_Bucuresti_1923.pdf
https://www.fundatia-averescu.ro/revista/revista5.pdf
https://www.fundatia-averescu.ro/revista/revista1.pdf
http://ziarullumina.ro/maresalul-averescu-eroism-si-politica-dum-126857.html
http://www.rador.ro/2018/11/23/personalitati-care-au-creat-romania-mare-alexandru-averescu/
http://ler.is.edu.ro/~cr/index.php?page=person&id=200
https://www.art-emis.ro/jurnalistica/impacarea-cu-trecutul
Opiniile cititorului
Continue reading
