Alexandru Averescu, mareșal al României, general de armată și comandantul Armatei Române în timpul Primului Război Mondial

Alexandru Averescu (născut la 9 martie 1859, Ismail – decedat la 3 octombrie 1938, București) a fost general și, ulterior, mareșal al Armatei Române, precum și un om politic de seamă. Pe 7 iunie 1923, a fost numit membru de onoare al Academiei Române. Averescu s-a remarcat ca lider militar în timpul Primului Război Mondial, când a condus Armata Română spre victoriile de la Mărăști și Oituz, în cadrul Războiului pentru Întregirea Neamului. Popularitatea sa în perioada postbelică a fost imensă, devenind un simbol al salvării naționale pentru țărani, care îl considerau „Mesia al neamului românesc”. Cu toate acestea, mitul său s-a erodat rapid în timpul guvernărilor sale, când a devenit clar că între așteptările publicului și realitate exista o mare discrepanță. În timpul carierei sale politice, Averescu a intrat frecvent sub influența lui Ion I.C. Brătianu, iar atunci când a încercat să-și exercite independența politică, a fost sancționat dur de către Brătianu. După ce Partidul Poporului a eșuat să obțină rezultatele necesare pentru a intra în Parlament la alegerile din 1927, Averescu nu a mai avut o influență majoră în viața politică.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Averescu#/media/Fi%C8%99ier:Alexandru_Averescu_-_Foto01.jpg

Averescu s-a născut în familia lui Constantin Averescu, un fost ofițer în armata țaristă și ulterior învățător la Iași și Târgu Frumos. La început, Alexandru s-a înscris la Seminarul Teologic din Ismail, dar a ales ulterior să urmeze cursurile Școlii de Arte și Meserii din București. În 1877, la doar 18 ani, s-a înrolat voluntar ca jandarm în Războiul de Independență al României, demonstrându-și curajul și fiind avansat la gradul de sergent. După război, a decis să urmeze o carieră militară și a absolvit Școala Superioară de Război din Torino în 1886.

Întors în România, Averescu a deținut mai multe funcții importante, printre care director al Școlii Superioare de Război și atașat militar la Berlin. În 1907, a fost numit ministru de război, având sarcina dificilă de a reprima Răscoala Țărănească din Moldova, reprimare care a degenerat în violențe grave.

În timpul Primului Război Mondial, Averescu a condus Armata a II-a Română în bătăliile de la Mărăști și Oituz, fiind avansat la gradul de general de corp de armată în 1917. A fost numit prim-ministru în 1918, pentru a negocia pacea cu Puterile Centrale, dar, nemulțumit de termenii tratatului, și-a dat demisia.

După demisia sa, Averescu a fondat Liga Poporului (1918), profitând de popularitatea sa uriașă. În perioada postbelică, Averescu a devenit un adevărat simbol național. În sate, țăranii îl vedeau ca pe un salvator, un „Mesia” al națiunii, un mit construit pe imaginea sa de erou al frontului. Cu toate acestea, în timpul mandatului său de prim-ministru (1920-1921), mitul său a început să se destrame din cauza nemulțumirilor populare legate de reformele lente, în special cea agrară.

Averescu a intrat în conflict cu Ion I.C. Brătianu, care l-a sprijinit inițial, dar a manevrat căderea sa din funcție în 1921. În timpul celui de-al doilea mandat de prim-ministru (1926-1927), Averescu a încercat să se distanțeze de Brătianu, însă a fost înlăturat din nou, pierzându-și influența politică.

În 1930, Alexandru Averescu a fost avansat la gradul de mareșal al României, dar în ultimele sale decenii nu a mai jucat un rol semnificativ în viața politică a țării. A rămas însă o figură emblematică a istoriei României, apreciată atât pentru contribuțiile sale militare, cât și pentru rolul său politic.

Sursa https://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Alexandru_Averescu