633 de ani de la prima atestare documentară a Cetăţii de Scaun a Sucevei

Astăzi se împlinesc 633 de ani de la prima atestare documentară a Cetăţii de Scaun a Sucevei, menţionată într-un document datat 10 februarie 1388, în care este vorba despre un împrumut de 3.000 de ruble de argint frâncesc cerut lui Petru Mușat de regele Poloniei, care a oferit drept garanție de restituire a banilor provincia Pocuția. Documentul se încheie cu textul: „Și s-a scris cartea în Cetatea Sucevei, luni, în întâia săptămână a Postului sub pecetea noastră, în anul nașterii Domnului 1388″.

Potrivit Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, în actul respectiv, regele Poloniei Vladislav II Jagello, s-a adresat domnitorului Ţării Moldovei – Petru I Muşat, pentru ca să-l împrumute  cu 4000 de ruble de argint frânceşti, obţinând doar 3000 – o sumă considerabilă pentru acea vreme, echivalentă atunci cu 52 de kg aur fin sau a 538 kg de argint. Contra acestei sume, domnitorul Ţării Moldovei  primea un zapis specificând că împrumutul va fi restituit în trei ani, garanţie fiind ţinutul Haliciului, aprox. 8000 de kilometri pătraţi – cunoscut de istorici mai ales sub numele Pocuţia – pe care domnitorul Petru I Muşatinul  avea dreptul să-l ocupe în caz  de neachitare.

Banii nu au fost restituiţi în termenul prevăzut şi această datorie şi zălogul ei au format  după aceea, timp de peste 150 de ani  o pricină de continue neînţelegeri şi războaie între Moldova şi Polonia. Localitatea Suceava a fost atestată tot în 1388, dar într-un act emis la 18 august de atolicosul Teodoros al II-lea al Ciliciei.

Petru I Muşat – întemeietorul cetăţii

Începuturile Sucevei sunt strâns legate de numele şi fapta domnitorului Petru I Muşatinul, domn al Ţării Moldovei între 1375-1391. Părintele diac. dr. Vasile Demciuc, conf. univ. la Catedra de Istorie şi Relaţii Internaţionale a Universităţii „Ştefan cel Mare“ din Suceava, ne-a oferit câteva informaţii despre istoria Cetăţii Sucevei. Au fost şi vor mai fi dificultăţi pentru reala reconstituire a faptelor istorice din timpul domniei lui Petru I Muşatinul, în primul rând, din cauza precarităţii izvoarelor.

Din ceea ce se cunoaşte astăzi în istoriografia românească, putem foarte bine să înfăţişăm în complexitatea epocii, pe Petru I, ca un om abil diplomat şi priceput comandant de oaste, chivernisitor de ţară şi ctitor cu intensă activitate culturală şi artistică. Domnia lui Petru I corespunde unor realizări de seamă în domenii esenţiale ale vieţii de stat, dintre care menţionăm întemeierea sistemului unitar defensiv la frontiera estică a teritoriului românesc, structurat în adâncime, începând de la malul drept al Nistrului spre interior, emiterea celor dintâi piese monetare ale Ţării Moldovei, organizarea cancelariei domneşti şi, nu în ultimul rând, contribuţia majoră la întemeierea Mitropoliei Moldovei, element fundamental în ideologia politică a lumii medievale, marcând recunoaşterea internaţională, cu depline drepturi, a statului românesc est carpatic.

10 februarie 1388

Legat direct de dezvoltarea economică a Moldovei, de cuantumul monetar aflat în circulaţie la acea dată, se află marele împrumut financiar făcut de Petru I Muşat lui Vladislav Iagello. Din actul vremii aflăm că regele Poloniei a primit de la domnitorul Ţării Moldovei „trei mii de ruble de argint frâncesc… Şi s-a scris cartea în Cetatea Sucevei, luni, în întâia săptămână a Postului sub pecetea noastră, în anul naşterii Domnului 1388“. După calculele cronologice, data corespunde zilei de 10 februarie 1388. Vorbind despre paritate, Al. Gonţa arată că „1 rublă de argint frâncesc echivalează cu 120 de galbeni de aur“, ceea ce înseamnă că împrumutul se ridica la 360.000 de ducaţi de aur, iar Octavian Iliescu demonstrează, în urma calculelor făcute, că „suma împrumutată regelui Poloniei echivala cu 47,490 kg de aur fin“. Faptul că o sumă atât de mare a putut fi scoasă din visteria ţării, fireşte că fără a pricinui perturbări în bugetul domniei, dovedeşte atât marea putere a economiei moldovene în acel moment, cât şi soliditatea instituţiilor statele, capabile să asigure o fluenţă constantă şi progresivă a acestei economii, garantată de însăşi stabilitatea politică asigurată ţării de Petru I. Aceasta este, aşadar, cea mai veche atestare documentară a Cetăţii de Scaun a Sucevei.

Faptul că şi oraşul Suceava este menţionat pentru prima dată tot în 1388, nu ca loc de emitere a unui document, ci efectiv ca aşezare – în actul emis de catolicosul armenilor Theodoros al II-lea, la 18 august 1388, „Nostra civitatis sucevensis“ -, are o semnificaţie aparte, aceea că, timp de aproape trei veacuri, evoluţia Sucevei stă sub semnul dualităţii CETATE – ORAŞ. Istoria cetăţii nu ar fi întreagă fără cea a oraşului, chiar dacă fiecare a avut propria viaţă.

Defrişări, în vederea ridicării construcţiei

Cetatea de Scaun a fost ridicată la sud de actualul oraş Suceava, pe un bot de deal izolat artificial de platoul ce se întinde astăzi spre satul Lisaura, prin săparea unui şanţ în partea de est şi sud, în timp ce versantele de vest şi nord au fost de la început abrupte. Ca şi în cazul cetăţii Şcheia, şi aici, în timpul săpăturilor arheologice efectuate la mijlocul secolului trecut, sub directa îndrumare a prof. Ion Nestor, s-a putut recunoaşte stratul incendiar de defrişare în vederea ridicării construcţiei. În mijlocul porţiunii de deal amenajat sumar, s-a procedat la ridicarea unor curtine (n. r.: porţiuni de zid care unesc flancurile a două bastioane) de o grosime variabilă, până la 2 metri, prevăzute în colţuri şi în centrul fiecărei laturi cu câte un turn pătrat, încadrându-se, astfel, un spaţiu dreptunghiular. Cu excepţia incintei de pe latura de nord, care s-a prăbuşit cu toate construcţiile care existau, în urma unei alunecări de teren, curtinele iniţiale se mai păstrează şi pe toate laturile, formând peretele exterior al clădirilor din curtea interioară.

Cetatea de scaun de la Suceava are un plan rectangular, cu latura mică (la sud) de 36 de metri, şi latura mare (la est) de est de circa 40 de metri, cu ziduri groase de circa 1,50 metri până la 2 metri, întărite, din loc în loc, cu turnuri de apărare de formă pătrată. Intrarea se făcea pe latura de sud, printr-o poartă încununată de un arc semicircular. Pe laturile de est şi de sud-est se găsea un şanţ de apărare.

După planurile cetăţilor ridicate de voievodul Petru I Muşatinul (plan romboidal la Cetatea Şcheia, la vest de oraşul Suceava, şi plan rectangular la Cetatea de Scaun a Sucevei şi la Cetatea Neamţului), s-a constatat faptul că arhitecţii şi meşterii acestor fortificaţii erau străini.

Refăcută de Sf. Voievod Ştefan cel Mare

Întrucât, la mijlocul secolului al XV-lea, în Europa începuse să se răspândească o nouă tehnică de luptă, s-au impus măsuri pentru creşterea capacităţii de rezistenţă la asedii şi a Cetăţii de la Suceava. După cum aflăm de pe site-ul Complexului muzeal „Bucovina“, meritul de a întări această cetate îi revine marelui voievod al Moldovei şi sfânt al Bisericii noastre, Ştefan cel Mare (1457-1504), care a adaptat Cetatea de scaun de la Suceava noilor condiţii de luptă.

Astfel, vechiul şanţ de apărare a fost acoperit, iar fortul rectangular a fost înconjurat de un zid de incintă, construit în două faze.

În prima etapă, zidul de incintă a fost întărit cu turnuri de apărare de formă pătrată. Această etapă a fost anterioară asediului otoman din vara anului 1476, condus de Mahomed al II-lea, ca răspuns firesc şi aşteptat la înfrângerea dezastruoasă de la Vaslui, din iarna anului 1475. După asediu, primei pânze de ziduri i s-a adăugat o a doua, astfel că s-a ajuns ca zidul de incintă să aibă o grosime de aproximativ 3 metri, iar turnurile pătrate au fost transformate în bastioane semicirculare, pentru a permite amplasarea tunurilor şi pentru a avea o rezistenţă sporită în faţa loviturilor de ghiulele. Tot în această perioadă a fost săpat şi şanţul de apărare ce înconjura cetatea pe laturile de est, sud şi vest. S-a construit contraescarpa (panta dinspre inamic a şanţului-obstacol din lucrările de fortificaţie), iar intrarea s-a mutat pe latura de est. Au fost modificate şi interioarele, după necesitatea vieţii de curte, dar mai ales după gustul epocii.

Intrarea în cetate se făcea cu ajutorul unui pod cu o parte fixă şi o alta mobilă şi al unui sistem de trei porţi, apărate de soldaţi ce stăteau în camere de gardă, special amenajate.

Pe latura de est se aflau paraclisul şi apartamentele domneşti, iar pe cea de vest, la subsol, se găseau pivniţele. La etaj era amenajată o sală de mari dimensiuni, somptuos decorată cu sculpturi în stil gotic, unde se întrunea sfatul domnesc.

În restul încăperilor din cetate locuiau soldaţii, întrucât familia domnească nu venea aici decât în caz de pericol, ea având la dispoziţie un confort deosebit la Curtea Domnească, aflată în oraş.

Sursa: Ziarullumina.ro