Nicolae Constantin Golescu, om politic, lider al mişcării revoluţionare din 1848 în Ţara Românească

Nicolae Constantin Golescu (n. 6 decembrie 1809, Câmpulung Muscel – d. 10 decembrie 1877, București) a fost un important om politic român și cel de-al nouălea prim-ministru al României, în anul 1868.

Nicolae Golescu s-a născut într-o familie de boieri din Țara Românească, fiind fiul lui Dinicu Golescu, un cunoscut cărturar al vremii. A fost educat acasă, alături de frații săi, și apoi a studiat în Elveția. În 1830, alături de fratele său Ștefan, se întoarce în țară pentru a îmbrățișa cariera militară. În 1834, Nicolae ajunge maior în armată, iar mai târziu este avansat la grade superioare.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolae_Golescu#/media/Fișier:Nicolae_Constantin_Golescu.jpg

În același an, Golescu devine membru al Societății Filarmonice, o organizație similară masoneriei, și joacă un rol activ în viața politică și socială a vremii. În 1840, a fost procuror în procesul participanților la complotul condus de Dimitrie Filipescu, iar în 1847 devine Ministru de Interne.

În 1842, când Muntenia se afla sub protecția Rusiei, Nicolae Golescu încearcă să obțină tronul, dar eșuează. În schimb, continuă să dețină funcția de ministru de interne până în 1847. În paralel, s-a implicat activ în mișcările revoluționare, făcând parte din comitete și organizații care luptau pentru reforme liberale și unirea Principatelor.

În 1848, Nicolae Golescu devine lider al mișcării revoluționare din Țara Românească și semnează Proclamația de la Islaz. După izbucnirea revoluției, în 11 iunie 1848, este numit din nou ministru de interne într-un guvern provizoriu. Împreună cu ceilalți lideri revoluționari, se dedică mobilizării populației împotriva unei contra-revoluții. Cu toate acestea, în urma presiunii Imperiului Otoman, guvernul provizoriu demisionează pe 25 iulie 1848, iar Golescu pleacă în exil.

În anii 1850, se întoarce în țară și sprijină activ Unirea Principatelor Române. În 1857, Golescu se implică în mișcarea unionistă și susține alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Moldovei și Țării Românești. După Unire, continuă să joace un rol important în politica românească.

În 1866, după abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, Nicolae Golescu devine unul dintre cei trei membri ai Locotenenței Domnești, care a condus statul până la înscăunarea lui Carol I. După venirea lui Carol I, Golescu face parte din Partidul Liberal condus de Ion Brătianu și, în 1868, devine prim-ministru al României. În acest rol, a contribuit semnificativ la consolidarea statului român modern.

În ultima parte a vieții sale, Nicolae Golescu rămâne activ în politică, fiind un susținător al liberalismului și al continuării reformelor în România. A murit pe 10 decembrie 1877.