Mihai Gavrilă, fizician român

Mihai Gavrilă, (n. 10 octombrie 1929, Cluj, România), este un fizician român stabilit în străinătate, profesor universitar și membru corespondent al Academiei Române din anul 1974. El a adus contribuții fundamentale în studiul teoretic al interacțiunii dintre sistemele atomice și radiația electromagnetică, fiind considerat un continuator al școlii românești de fizică cuantică fondată de Șerban Țițeica.

Mihai Gavrilă s‑a născut la 10 octombrie 1929, în Cluj, ca fiu al doctorului Ion Gavrilă și al Floricăi, născută Vișoiu. Ambii părinți erau profesori la Universitatea de Medicină din Cluj — tatăl la disciplina de medicină, iar mama predând limba engleză. Gavrilă și‑a început studiile liceale la Liceul „Gheorghe Lazăr” din Sibiu, terminându‑le la Seminarul Pedagogic Universitar al Universității din Cluj.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_Gavrilă#/media/Fișier:Logo_of_the_Romanian_Academy.png

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Mihai_Gavrilă#/media/Fișier:Mihai_Gavrila_(2002).jpg

În 1948 s‑a înscris la Facultatea de Matematică și Fizică a Universității din București, specializându‑se în fizică, radiotehnică, și a absolvit în 1953. În timpul studenției, între 1951 și 1953, a lucrat ca asistent de cercetare în laboratorul de optică al profesorului Eugen Bădărău. După absolvire, în 1953, a devenit aspirant cu frecvență la Universitatea din București, sub îndrumarea profesorului Șerban Țițeica. El și‑a susținut teza de doctorat în 1958, cu titlul „Teoria efectului fotoelectric relativist”, care a devenit primul articol scris în România publicat în extenso în revista Physical Review.

Gavrilă s‑a perfecționat în cadrul universității, fiind numit lector în 1956 la Catedra de termodinamică, fizică statistică și mecanică cuantică. În 1962 a devenit conferențiar, iar în 1968 profesor. A colaborat și a efectuat stagii la instituții de renume internațional precum Joint Institute for Nuclear Research (Dubna), Joint Institute for Laboratory Astrophysics (JILA, Boulder, SUA), International Centre for Theoretical Physics (Trieste), University of Pittsburgh (SUA) și altele. În 1974 a fost ales membru corespondent al Academiei Române.

Din cauza creșterii presiunii politice și a discriminării în mediul universitar românesc, Mihai Gavrilă, care nu era membru al Partidului Comunist și refuzase afilierea politică, a decis să părăsească România în toamna anului 1974. A avut funcții de profesor invitat la universități precum NTNU (Trondheim) și KTH (Stockholm). Din 1975 s‑a stabilit la AMOLF (Amsterdam), unde a condus un grup de teorie și a lucrat continuu până în 1992, apoi intermitent. În 1992 a devenit senior scientist în cadrul ITAMP la Harvard–Smithsonian Center for Astrophysics, Cambridge, Massachusetts.

După 1990, odată cu căderea regimului comunist, Gavrilă s‑a întors în țară și a reluat colaborările cu fizicieni români. El a participat la conferințe, a ținut prelegeri cu audiențe largi, a sprijinit tineri fizicieni să obțină burse și a coordonat teze de doctorat. Astfel a contribuit semnificativ la reanimarea și dezvoltarea fizicii teoretice din România.

În perioada 1956‑1958 a predat cursul general de Teoria radiației termice, mecanică statistică și teorie cinetică. Între 1957 și 1974 a fost profesor pentru cursul de Mecanică Cuantică, predat pe două semestre, adresat tuturor seriilor de studenți fizicieni. Acest curs acoperea teoria ondulatorie a lui Schrödinger, principiile fundamentale ale mecanicii cuantice și metode aplicabile în capitole ulterioare. Seminarul și examenele asociate erau riguroase, consolidând atât baza matematică a studenților cât și capacitatea lor de cercetare independentă.

În anii ’60, a pus bazele specializării în fizică teoretică, oferind un curs avansat despre reprezentările grupurilor și aplicațiile lor în fizică. A predat și lecții de Teorie Cuantică Avansată între 1971‑1973.

Mihai Gavrilă a abordat teme de vârf în fizica teoretică, dintre care:

• teoria efectului fotoelectric relativist;
• tranziții radiative din straturile electronice interioare;
• procese atomice cu doi fotoni, inclusiv împrăștierea elastică și Compton în diverse niveluri (K, L);
• studii neperturbative ale interacțiunii atom‑laser la intensități înalte și frecvențe mari, prin teoria Floquet de tip high‑intensity/high‑frequency;
• efecte noi precum dihotomia atomică: în câmp laser supraintens de înaltă frecvență, atomul (ex. hidrogen) prezintă o distribuție de sarcină electrică care se bifurcă în doi lobi sau formează un tor, în funcție de polarizarea câmpului;
• explorarea stărilor excitate induse de câmpuri intense (“light‑induced excited states”);
• predicția teoretică și studii asupra stabilizării atomice, unde intensitatea mare duce la scăderea ionizării.