Ștefan Popescu, poet, prozator, eseist, traducător și publicist român

Ștefan Popescu (20 iulie 1912 – 16 ianuarie 1995) a fost poet, prozator, eseist, traducător și publicist, o personalitate discretă, dar profund implicată în viața culturală și istorică a României secolului XX. A publicat, între 1928 și 1994, peste treizeci de volume de poezie, proză, critică, teatru, precum și mai bine de cincisprezece traduceri, antologii și ediții comentate. A fost un scriitor pasionat, meticulos, cu o documentare impresionantă și o conștiință artistică remarcabilă.

Sursa foto: https://pixabay.com/illustrations/pen-writing-sign-622037

S-a născut în București, fiu al unor țărani, Zoe și Vasile Popescu. După școala primară la „A.T. Laurian” și liceul „Matei Basarab”, a absolvit Facultatea de Litere și Filosofie, secția filologie romanică, în 1936, urmată de studii de specializare la Dijon și Paris. A lucrat ca profesor, bibliotecar, redactor la ziare și reviste, redactor la Radio București (1945–1948), apoi tehnoredactor și funcționar în edituri și agenții de publicitate. A editat revista „Cadran”, colaborând și cu „Viața literară”, „Gazeta literară”, „Luceafărul”, „Viața românească” și „Convorbiri literare”.

Proza sa, mai ales cea istorică, a fost apreciată pentru forța evocării, acuratețea documentării și sensibilitatea stilului. Volumele „Pașala” (1968) și „Pajura cu două capete” (1977) sunt exemple remarcabile de narațiune istorică cu valențe poetice și dramatice. A fost distins cu Premiul Academiei Române pentru volumul „Realități și exigențe literare” (1947).

A fost însă și victima istoriei. Deținut politic în două regimuri – în timpul lui Carol al II-lea și apoi sub Gheorghe Gheorghiu-Dej – a cunoscut lagărul de „reeducare”. Reabilitarea i-a venit târziu, în perioada Ceaușescu, dar neînțelegerile cu regimul comunist l-au adus din nou în dizgrație. Multe dintre lucrările sale au fost cenzurate sau amputate sever. În ciuda dificultăților, a continuat să scrie și să publice, redactând chiar un amplu ciclu romanesc dedicat istoriei României, început cu Mircea cel Bătrân și care ar fi trebuit să se întindă până la epoca contemporană.

Era un autor de o rigoare rară: scria de mână mii de fișe pentru fiecare roman, cu detalii despre epocă, personaje, atmosferă, gusturi, vestimentație și realități istorice. Avea arhive impresionante și repeta procesul de dactilografiere de mai multe ori până ajungea la forma finală a unui manuscris. Pe biroul său, ținea mereu un motto scris de mână: „aici sunt eu, un solitar, ce-am plâns mereu și-am râs amar”, vers ce trăda o melancolie profundă și o viață adesea apăsată de izolare și lipsuri.

Popescu nu a fost doar scriitor, ci și pictor, deși puțini cunosc astăzi soarta picturilor sale. A fost un om al rezistenței interioare, cu demnitate morală, fidel propriului crez artistic, indiferent de costuri. Printre prietenii săi s-au numărat personalități importante ale epocii, iar în tinerețe l-a cunoscut chiar și pe Nicolae Ceaușescu, căruia i-a oferit adăpost pentru o vreme.

A tradus din autori precum Montesquieu, Marivaux, Lu Sin, Charles Lamb sau Iannis Ritsos, contribuind activ la deschiderea culturală a spațiului românesc. Poezia sa, dar și eseurile despre Michelangelo, Van Dyck sau poezia trubadurilor, au fost bine primite de critică, ilustrând cultura sa vastă și gustul rafinat pentru frumos.

În 1994, lucra la un proiect literar amplu, un ciclu de nouă volume istorice, dar moartea l-a surprins înainte de a-l finaliza. A lăsat în urmă o operă vastă, marcată de rafinament stilistic, claritate narativă și o adâncă intuiție a sufletului românesc.