Alexandru Vianu, scriitor, traducător și publicist român

Alexandru Vianu (n. 21 iunie 1903, Giurgiu – d. 26 iulie 1936, București) a fost scriitor, traducător și publicist român, cunoscut și ca fratele mai mic al criticului și esteticianului Tudor Vianu.

Fiul medicului Alexandru Vianu și al Floricăi Vianu, Alexandru rămâne orfan de mamă în 1912. În anii adolescenței este martor al Războaielor Balcanice și al Primului Război Mondial, perioadă în care, ca cercetaș, își însoțește tatăl – medic militar – pe frontul din Moldova.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Vianu#/media/Fișier:Alexandru-Vianu.jpg

Urmează studiile liceale la „Sf. Sava” din București, apoi Facultatea de Drept, absolvită în 1925. După moartea tatălui, în 1926, pleacă la Paris pentru a-și continua studiile juridice la Sorbona, unde frecventează și cursuri de sociologie (cu C. Bouglé și P. Fauconnet) și literatură (cu F. Strowski, G. Reynier, H. Chamard). În această perioadă se apropie de cercurile intelectual-conservatoare ale grupării „Action française”, asistând la prelegerile lui Charles Maurras, Léon Daudet și Henri Massis. Este interesat și de mișcarea catolică, influențat de Jacques Maritain și Paul Claudel. Corespondența sa cu Tudor Vianu din această perioadă are o valoare literară și documentară semnificativă.

Revenit în țară în 1930, se implică atât în activitatea juridică, cât și în cea culturală. În martie 1932 aderă, alături de Sandu Tudor, Victor Hillard și Alexandru Mironescu, la Partidul Național Agrar condus de Octavian Goga, din care demisionează în octombrie 1935, când partidul fuzionează cu Liga Apărării Național-Creștine. Este membru al grupării Criterion (1932) și colaborează la revista Floarea de Foc (1936). Începând cu august 1935, ține cronici radiofonice, iar în Revista Fundațiilor Regale publică o rubrică lunară intitulată Actualități franceze.

Se stinge prematur, la doar 33 de ani, în urma unei septicemii.

Volumul „Libertate și cultură”, publicat postum de fratele său, Tudor Vianu, adună esența gândirii sale: pledoaria pentru un intelectual angajat, capabil să articuleze idei culturale, morale și politice. Vianu susține că intelectualul este un factor civilizator, chemat să contribuie la „perfecționarea formelor sociale ale vieții” și la conturarea unui ideal universal al umanității.

În plin context european dominat de fascism și instabilitate, Vianu se arată interesat de ideea colonială franceză, de literatura de călătorii, de regionalismul moderat și de spațiul cultural mediteranean – toate ca forme de rezistență și echilibru. Crede într-o tradiție autentică, ca fundament al democrației și respinge utopiile care neagă trecutul, promovând în schimb o viziune evolutivă și organică asupra progresului european.

Pentru el, liberalismul nu este doar o opțiune politică, ci o condiție esențială a spiritului: „voința de libertate este originea spiritului creator al omului”, căci doar în libertate ia naștere ordinea, sensul și creația.

Lucrări și traduceri

• „Libertate și cultură” – volum postum, cu un cuvânt înainte de Tudor Vianu, București, Tiparul Universitar, 1937
• „Scrisori către Tudor Vianu”, vol. I (1916–1935), ediție de Maria Alexandrescu Vianu și Vlad Alexandrescu, Minerva, 1992 – include corespondența pariziană
• Alain Gerbault, Singur, străbătând Atlanticul – traducere și prefață de Alexandru Vianu, 1934
• Charles Vildrac, Cearta (La brouille) – comedie în trei acte, traducere rămasă în manuscris.

Bibliografie selectivă

• Nae Antonescu, „Alexandru Vianu”, în Scriitori uitați, Cluj-Napoca, Dacia, 1980
• Gheorghe Ceaușescu, „Der Europabegriff in der rumänischen Kultur…”, Südosteuropa Mitteilungen, 1984
• Petru Comarnescu, „Libertate și cultură”, în Excelsior, 17 aprilie 1937
• Mircea Eliade, „Alexandru Vianu”, în Vremea, 4 aprilie 1937
• Eugen Jebeleanu, în Adevărul, 20 aprilie 1937
• Mihail Sebastian, recenzii în Reporter și Revista Fundațiilor Regale, martie–mai 1937.