Ioan A. Bassarabescu, scriitor român

Ioan A. Bassarabescu (n. 17/29 decembrie 1870, Giurgiu – d. 27 martie 1952, București) a fost un scriitor român de renume și membru corespondent al Academiei Române.
A fost al șaselea fiu al căpitanului Alexandru Bassarabescu (1818-1893) și al Elisabetei-Eliza Starostescu (1830-1897). Tatăl său a fost un funcționar important, implicat activ în evenimentele din 1848, și a avut legături strânse cu personalități precum Nicolae Bălcescu și Ion Ghica.
Ioan Bassarabescu a început școala primară în Giurgiu, continuând-o la București în urma mutării familiei din cauza bombardamentelor otomane din 1877. A absolvit școala primară în Giurgiu, în 1882, și apoi a urmat cursurile Colegiului „Sf. Sava” (1884-1891), după care a studiat la Facultatea de Filozofie și Litere din București (1891-1897).

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ioan_A._Bassarabescu#/media/Fișier:Ioan_A._Bassarabescu.jpg
În timpul studenției, a lucrat ca funcționar la Ministerul de Finanțe și a fost profesor suplinitor de geografie la Liceul Unirea din Focșani (1896). A predat geografie și franceză la Liceul „Sfinții Petru și Pavel” din Ploiești timp de patru decenii și a fost, de asemenea, profesor la Școala Comercială și la Institutul de Fete Regina Elisabeta. A avut o contribuție semnificativă la înființarea Bibliotecii Județene Nicolae Iorga și la înființarea Muzeului de Arte Frumoase din Ploiești în 1931. De asemenea, a fost promotorul ridicării primului bust al lui Ion Luca Caragiale în 1932.
În timpul liceului, a participat la dezbateri culturale organizate la Ateneul Român și a fost îndrumat de Alexandru Vlahuță în cariera sa literară. În 1888, a debutat cu nuvela „Nostalgie” în revista „Mugurul” a Liceului „Sf. Sava”. Bassarabescu a colaborat la numeroase reviste și periodice, precum „Convorbiri literare”, „Sămănătorul”, „România literară” și „Adevărul”, semnând cu mai multe pseudonime: Arab, Ion Arab, Barion, I.A. Barion și Bion. A publicat primul său volum de nuvele în 1903, la Editura Socec.

A fost membru activ în Societatea Scriitorilor Români și a fost ales membru corespondent al Academiei Române în 1909, iar în 1935 a devenit membru plin, recomandat de Mihail Sadoveanu. A fost, de asemenea, Inspector Școlar, prefect al județului Prahova și senator în mai multe guverne, inclusiv în guvernul Marghiloman (1918) și guvernul Averescu (1926-1927).
Bassarabescu a avut legături cu masoneria, fiind vicepreședinte al Consiliului Ordinului „Marele Orient al României” și membru al Lojii „Libertatea” din Ploiești. În 1948, regimul comunist i-a retras statutul de membru al Academiei, dar a fost reinstaurat în drepturi în 1990.
Ioan A. Bassarabescu a decedat în urma unui accident rutier la Ploiești, pe 27 martie 1952. Moștenirea sa literară include nuvele, schițe și proză scurtă, fiind apreciat de critici literari de renume, precum Titu Maiorescu, B.P. Hasdeu și G. Călinescu. A fost tradus în mai multe limbi, inclusiv franceză, italiană și rusă. În 1935, a fost numit membru de onoare al comitetului care a ridicat bustul lui Mihai Eminescu în Giurgiu.
În 1904, Ioan A. Bassarabescu s-a căsătorit cu Ecaterina Dinescu, o femeie implicată în lumea literară. Au avut o fiică, Maria-Elisabeta Puricel Bassarabescu, care a devenit judecătoare și a scris poezie. Bassarabescu a fost implicat în activități caritabile alături de fiica sa în cadrul Societății „Caritatea”.
Printre premiile obținute de Bassarabescu se numără Premiul Academiei Române (1908), Premiul „Ioan Al. Brătescu-Voinești” (1926), și Premiul Național pentru proză (1930). A fost decorat cu Ordinul Coroanei și Ordinul Stelei României.
În 1993, Biblioteca Județeană Giurgiu a fost redenumită în onoarea sa, iar în 2000, Școala „9 Mai” din Ploiești i-a purtat numele. În 2020, au avut loc evenimente culturale pentru a marca 150 de ani de la nașterea sa.

Opere publicate
Bassarabescu a publicat lucrări importante, precum:

• „Nuvele” (1903)
• „Vulturii” (1907)
• „Norocul” (1907)
• „Lume de ieri” (1943)
• „Schițe și nuvele” (1923)
• „Opere complete” (1939-1940)
• „Moș Stan” (1923)
• „Proză” (1942)

De asemenea, a tradus lucrări de autori internaționali și a fost implicat în traducerea pieselor de teatru, inclusiv lucrări ale lui Georges Courteline.