1900 – Prima audiție a Sonatei nr. 2 pentru vioară și pian de George Enescu

Sonata nr. 2 pentru vioară și pian în fa minor, op. 6, a fost interpretată pentru prima dată la Paris pe 22 februarie 1900, într-un concert din seria Concertelor Colonne. La vioară a fost Jacques Thibaud, iar la pian însuși compozitorul, George Enescu. Lucrarea, finalizată în 1899, este a doua sonată pentru vioară a compozitorului român.

Sursa foto: https://en.wikipedia.org/wiki/Violin_Sonata_No.2%28Enescu%29#/media/File:George_Enesco.jpg
După șase ani de studii la Viena, unde a învățat disciplina germană și a experimentat apogeul cultural al romantismului târziu, Enescu s-a mutat la Paris, unde a continuat studiile timp de încă cinci ani la Conservatorul din Paris. Contactul cu modernitatea muzicală franceză i-a oferit claritate în gândire, măsură, eleganță în expresie și detalii sonore rafinate, pe care le-a combinat cu influențele învățate la Viena. Aceste trăsături au fost îmbogățite cu prospețimea și optimismul aduse din copilăria sa în Moldova. Finalul perioadei sale de ucenicie muzicală a fost marcat de compunerea celei de-a doua sonate pentru vioară la Paris în 1899.

Prima interpretare a avut loc la 22 februarie 1900, fiind dedicată lui Joseph Thibaud, și a fost susținută de Jacques Thibaud la vioară și George Enescu la pian, în cadrul seriei de concerte Concerts Colonne. Enescu a declarat ulterior că această lucrare, împreună cu Octetul pentru coarde, a marcat un punct de cotitură în cariera sa, spunând că „am simțit că evoluez rapid, devenind eu însumi… Până atunci, bâjâiam. Din acel moment m-am simțit capabil să merg pe picioarele mele, chiar dacă încă nu să alerg foarte repede…”.

Analiză
Sonata este compusă din trei mișcări:

1. Assez mouvementé
2. Liniște
3. Vif

Fiecare dintre mișcări este clar structurată, deși nu respectă strict modelele clasice. În prima mișcare, secțiunea de dezvoltare este urmată de o continuare a temei principale, culminând într-un punct de mare tensiune dramatică. Mișcarea lentă are o formă ternară cu elemente recurente din prima mișcare, iar tonalitatea fa minoră, comună ambelor mișcări, contribuie la o atmosferă de transformare lentă a materialului muzical. Finalul este un rondo liber, care începe fără întrerupere din mișcarea lentă. Tema refrenului începe în re minor, iar apoi se modulează pentru a se stabili în do major, iar tonica fa minoră este confirmată doar la sfârșit, într-o formă majoritară.

Discografie
Compozitorul însuși, ca violonist, a înregistrat sonata de două ori:

• George Enescu: Sonata nr. 2 pentru vioară și pian în fa minor op. 6
  George Enescu (vioară), Dinu Lipatti (pian). Înregistrare la Radioul Român, 1943. LP, 1 disc: 10 in., 33⅓. Electrecord ECD 61. București: Electrecord, [1950?]. Diverse reeditări: Electrecord ECE 0766/67 (LP), Monitor MC 2049 (LP), Everest 3413 (LP), Disque Déesse DDLX 40-1 (LP, 1972), Electrecord EDC 430/431 (CD, 2001), Philips Legendary Classics 04-HP26 (1CD), 1972 091-92 (CD).
• George Enescu (vioară), Céliny Chailley-Richez (pian)
  Înregistrare LP, 1 disc. Remington R 149-42, 1951. Reeditat pe LP Varèse-Sarabande VC 81048, Concerteum C-234, și pe CD Forgotten Records FR 942 (2010).