Constantin C. Giurescu, istoric român, profesor universitar, academician și om politic

Constantin C. Giurescu (n. 13/26 octombrie 1901, Focșani – d. 13 noiembrie 1977) a fost un istoric român, membru al Academiei Române și profesor la Universitatea din București. A fost un reprezentant important al curentului „Școala nouă de istorie”, care s-a remarcat prin opoziția față de generația anterioară, reprezentată de N. Iorga.

Sursa foto: https://ro.wikipedia.org/wiki/Constantin_C._Giurescu#/media/Fi%C8%99ier:C.C._Giurescu_1939.jpg

Constantin C. Giurescu, fiul istoricului Constantin I. Giurescu, a fost unul dintre cei mai importanți istorici români ai secolului XX, cu o contribuție semnificativă în diverse domenii ale istoriografiei. A absolvit studiile secundare și superioare la București, devenind doctor în litere în 1925 și docent în istoria românilor. A predat la Facultatea de Litere (transformată ulterior în Facultatea de Istorie) a Universității din București între 1926 și 1948 și, după reabilitarea sa, din 1963 până în 1975. Între 1956 și 1963 a lucrat ca cercetător principal la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”.

A fost fondatorul Institutului de Istorie Națională în 1941 și al Revistei Istorice Române în 1931. După instaurarea regimului carlist, a ocupat mai multe funcții politice importante, inclusiv cea de ministru al Propagandei Naționale și, pentru o perioadă scurtă, de ministru al Cultelor și Artelor (1939-1940). A participat în delegația diplomatică a României trimisă la Istanbul pentru negocierea unui armistițiu cu Națiunile Unite în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

În 1948, odată cu reforma educației conformă cu ideologia regimului comunist, Constantin C. Giurescu a fost exclus din viața academică alături de alți profesori universitari. În 1950, a fost arestat și închis la Sighet în „lotul demnitarilor,” fiind eliberat abia în 1955, după care a fost plasat în domiciliu forțat la Măzăreni, Brăila. Reîncadrat la Universitate în 1963, și-a continuat activitatea academică, iar în 1971 a primit titlul de om de știință emerit. A devenit membru al Academiei R.S.R. în 1974.

Opera sa cuprinde aproximativ 350 de lucrări fundamentale în istoria românilor, de la perioada antică până la cea modernă, și în domenii conexe precum geografia istorică, toponimia și metodologia istorică. Printre lucrările sale cele mai importante se numără:

• Noi contribuții la studiul marilor dregători în secolele XIV-XV (1925)
• Istoria românilor, 5 volume (1935-1946, reeditate în 2000 și 2004)
• Principatele române la începutul secolului al XIX-lea (1957)
• Istoria pescuitului și pisciculturii (1964)
• Viața și opera lui Cuza Vodă (1966)
• Istoria României în date (1971)
• Istoria Bucureștilor (1967, reeditată în 1978)
• Târguri, orașe și cetăți moldovene din secolul X până la mijlocul secolului al XVI-lea (1967)
• Contribuții la studiul originilor și dezvoltării burgheziei române până la 1848 (1972)
• Probleme controversate în istoriografia română (1977)

Bibliografie selectivă

• Stoica, Stan (coord.) – Dicționar biografic de istorie a României, Editura Meronia, 2008
• Ștefănescu, Ștefan (coord.) – Enciclopedia istoriografiei românești, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978

Sursa: https://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Constantin_C._Giurescu