Jurnal FM 
„Mașina Timpului”. Anihilarea armenilor din Imperiul Otoman. Statistică sau genocid?
de Nicolae Uszkai, Brașov
#Postat de Carmen Vintu on aprilie 24, 2024
Motto: „Intenția face crima, nu hazardul.”- Cardinalul Richelieu
Oameni buni, bine v-am regăsit la rubrica de fiecare miercuri! Astăzi, „Mașina Timpului” ne va purta într-o zonă mai puțin confortabilă a societății umane moderne (zic asta ca să mă exprim eufemistic), cu mai mult de un secol în urmă, atunci când firea umană a scos la iveală (și cu această ocazie) ce este mai rău în „zidirea” sa! Astfel, „am a vă aduce” în amintire o perioadă destul de neagră a istoriei unei părți de lume apropiată geografic (și cultural, din multe puncte de vedere) de noi. Practic, vă amintesc sau vă spun (celor care nu ați auzit de această „felie” de istorie) că la data de 24 aprilie1915, începea primul genocid al secolului al XX-lea, atunci când sute de mii de armeni din Imperiul Otoman au fost deportați, mulți dintre ei uciși (circa un milion și jumătate, potrivit surselor armenești), iar cele mai multe dintre averile acestora au fost confiscate de statul turc. Pentru a înțelege ce înseamnă genocid vă propun doar o scurtă „pauză” în subiectul genocidului armenesc și vă amintesc că, în decembrie 1948, Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite a adoptat Convenția pentru prevenirea și reprimarea infracțiunii de genocid, care a stabilit genocidul ca fiind infracțiune, în temeiul dreptului internațional. Convenția a stabilit cinci activități care, individual sau împreună, ar putea constitui genocid: uciderea membrilor grupului; provocarea de leziuni corporale sau psihice grave membrilor grupului; aplicarea în mod deliberat asupra grupului a unor condiții de viață calculate să ducă la distrugerea fizică totală sau parțială; impunerea de măsuri destinate prevenirii nașterilor în cadrul grupului; mutarea forțată a copiilor grupului într-un alt grup. Am ținut să le enumăr aici și să judecați dumneavoastră dacă a fost genocid sau nu ceea ce s-a întâmplat cu armenii la data pomenită aici.
La această dată, 24 aprilie 1915, elitele intelectuale, religioase, politice și economice ale armenilor din Istanbul au fost arestate, întemnițate și ucise, iar populația armeană din Turcia a început apoi să fie deportată în masă. Și ucisă metodic oricând s-a putut! Ecourile acestor „întâmplări” planificate și executate odios de către otomani se aud până astăzi, iar Turcia refuză să recunoască evenimentele de atunci drept genocid. Ce-i drept, și România, ca poziţie oficială, ezită și ea să recunoască, la nivel oficial, că evenimentele întâmplate atunci cu populația armeană din Imperiul Otoman în 1915 constituie un veritabil genocid. Pe de altă parte, România nu a recunoscut oficial această pagină neagră a istoriei nici drept un „masacru”, așa cum a făcut, de exemplu, Germania, care a evitat, în acest fel, termenul „rejectat” din start de turci, acela de „genocid”. Motivele sunt și pot fi diverse, dar inițial, atunci când s-au întâmplat evenimentele acestea negre, România a fost, totuşi, primul stat care și-a deschis porțile către refugiații armeni și i-a ajutat mai mult decât oricine altcineva. Istoria ne spune, fără dubiu, că țara noastră a fost chiar primul stat, pe vremea guvernului Brătianu, care a primit refugiați din Armenia și a organizat, împreună cu Uniunea Armenilor de atunci din România, foarte multe lucruri în ajutorul refugiaților, probleme care țineau inclusiv de infrastructură, cum ar fi, de exemplu, orfelinatul de la Strunga și multe alte facilități, care să sprijine refugiații armeni care au scăpat din acel genocid. Realitatea este că a fost o acțiune foarte bine coordonată și făcută „cu inima deschisă” și cu un sprijin major din partea guvernului României de atunci. În zilele de azi, deputatul Varujan Pambuccian, unul dintre liderii comunităţii armene din România afirma cu niște timp în urmă că: „România nu refuză să recunoască. România spune că vrea să aibă o poziție echilibrată între cele două puncte de vedere. Adică nici nu recunoaște, nici nu neagă”. Orice puncte de vedere am lua în discuție, disputa istorică privind genocidul armean este actuală. Trebuie spus, de asemenea că, până în prezent, mai multe state europene au recunoscut tragedia de acum un peste un secol drept genocid al armenilor, iar tendința este una clară, pe plan european, de recunoaștere a evenimentelor acestea ca fiind un genocid.
Să vedem câteva elemente ale celor întâmplate atunci, în 1915. Armenia, precum și mulți istorici din lume afirmă că aproximativ un milion și jumătate de armeni au fost uciși de către forțele otomane într-o veritabilă campanie gândită să extermine, practic, etnicii armeni din arealul Anatoliei. Turcia (și mai abitir în zilele de azi, când Erdogan și „trupa” sa conduce destinele statului turc) are o viziune radical diferită și insistă că „dăcât” câteva sute de mii de oameni, și nu un milion și jumătate (deci sute de mii, printre care ar fi fost și turci), și-au pierdut viețile în timp ce forțele otomane se luptau cu cele ale Rusiei pentru controlul asupra Anatoliei. Chestie de statistică în această logică, nu?…Ceea ce avea să fie calificat, totuși, drept primul genocid al secolului trecut urma să aibă pentru istoria armeană consecinţe nefaste mult mai ample şi de durată decât plănuiseră iniţiatorii şi făptuitorii lui. Menţionarea genocidului în legătură cu evenimentele din perioada 1915-1918 în Imperiul Otoman nu relevă decât o parte a tragediei armene, şi anume cea referitoare la anihilarea fizică. În strânsă legătură cu cele întâmplate atunci, al doilea aspect al grozăviilor întreprinse în acei ani îl constituie negarea continuă a genocidului de mai bine de un secol încoace. Cele două etape ale programului de exterminare care ar fi trebuit să ducă la dispariţia totală a armenilor din Asia Mică de pe propriul lor teritoriu istoric au fost clare. Astfel, mai întâi, s-a trecut la eliminarea fizică şi eradicarea materială a prezenţelor armeneşti din estul imperiului, iar apoi, negarea sistematică a genocidului comis. Cert este, atât din sursele istorice internaționale cât și din diverse scrieri și memorii, că nu s-a aflat, practic, în intenţia „Junilor Turci” supravieţuirea, fie şi parţială, a celor pe care ei îi condamnaseră dintru început la o decimare totală. Ca rezultat al politicii de eradicare/anihilare a populaţiei armene din Asia Mică, a apărut o nouă diasporă, compusă din cei care supravieţuiseră masacrelor şi deportărilor. Dacă „armenocidul” n-a reuşit să extermine total o etnie, el s-a completat cu un așa numit „genocid alb”, prin asimilarea refugiaților armeni în naţiunile străine care-i găzduiesc până astăzi. Genocidului armean i-au premers deportarea şi masacrarea grecilor, grozăvii petrecute mai devreme, în anul 1914. Cine a petrecut o perioadă prin arealul provinciei macedonene grecești (mai în interiorul acesteia și nu doar pe la plajele grecești) și a vorbit cu localnicii știe despre ce anume spun acum! Amintirea fluxului de refugiați greci din Anatolia și a uciderilor extinse de atunci se păstrează și azi! Liderii otomani au fost încurajaţi de succesul obţinut în expulzarea populaţiei greceşti, astfel încât au decis să aplice aceeaşi metodă tuturor celorlalte naţionalităţi din imperiu. Practic, turcizarea Anatoliei, plănuită de „Junii Turci”, avea să se facă prin ceea ce azi numim „purificare etnică”, vizând absolut toate naţiunile creştine şi neturcice din imperiu: armeni, greci, bulgari, macedonieni, albanezi, bosniaci, cretani, kurzi, circasieni etc. Or fi fost și niscaiva români, firește…Peste toate, însă, modificarea compoziţiei etnice a populaţiei prin strămutări de grupuri naţionale a culminat cu deportarea şi decimarea armenilor. Momentul a fost suprapus și unei perioade nefaste a omenirii, organizarea genocidului armean fiind facilitată, din plin, de contextul primului război mondial, context geopolitic care permitea turcizarea Anatoliei fără impedimente.
Trebuie amintit că, în preajma respectivelor evenimente, de mai mulţi ani, cei mai fanatici dintre „pan-turcişti” îşi exprimau dorinţa de a se „debarasa” de armeni, afirmând că războiul le-ar permite-o fără să rişte represalii din partea puterilor europene. Drept urmare, planul elaborat în cel mai strict secret a fost pus în aplicare cu o eficiență cinică. Decizia de exterminare a armenilor a fost luată la începutul anului 1915, proiectul legii de lichidare a armenilor fiind semnat la 15 februarie de către trei dintre capii „Junilor Turci” de curând veniţi la putere în Imperiul Otoman, adică: Talaat, Şakir şi Naazım. În aceste context, Comitetul Central al Ittihadului („Partidul Unire şi Progres al Junilor Turci”, cu denumirea originală completă „Ittihad ve Terakki Teşkilati”) stabilea ca „debarasarea” de „elementul armean” să se facă, spre deosebire de masacrele sporadice și anarhice anterioare, printr-o centralizare birocratică planificată, iar executarea operaţiilor efective, pusă sub un control exclusiv, să se facă total, „curat”, „discret”, cu minime riscuri şi cu minime cheltuieli. Cu eficiență financiară maximă, bre! În privinţa datei, aceasta depindea de răgazul pentru aplicarea structurilor pe care le cerea planul general de exterminare şi de evenimentele care puteau fi exploatate ca pretext. În funcţie de acest plan, s-a prevăzut în planul politic ca, în fiecare provincie şi conform unei cronologii prealabil definite în raport cu datele geografice, procedura să aibă următoarea succesiune: dezarmarea soldaţilor armeni şi regruparea lor în batalioane de muncă; rechiziţionarea armelor; deportarea armenilor. Taberele de deportare aveau să fie doar un pretext pentru masacrare, dovadă fiind decretul adresat de Talaat valiilor în septembrie 1915: „Dreptul armenilor de a trăi şi de a munci pe teritoriul Turciei este total abolit. Guvernul, asumându-şi toate responsabilităţile în această privinţă, a ordonat să nu fie cruţaţi nici măcar pruncii din leagăne“. Cum poți nega azi ceva atât de clar pornit de la nivel sistemic central? În continuare, valiii şi responsabilii locali ai Ittihadului au fost informaţi verbal sau prin telegrame laconice asupra misiunii pe care o au de executat. Executarea „programului” a fost încredinţată jandarmilor turci, dar şi bandelor din „Organizaţia Specială”, un braț înarmat al partidului. Câtă asemănare cu „desfășurarea” nazistă de peste puține decenii! Totodată, a fost instituită o Comisie a deportărilor, cu sediul în Constantinopol, sub direcţia lui Mithat Şükrü, secretar general al Comitetului Central al Ittihadului, comisia avându-şi centrul operativ în Alep. Marea „inovaţie” a genocidului o constituie deportarea, întrucât până atunci armenii erau masacraţi la locurile lor de domiciliu, unde supravieţuitorii aveau apoi posibilitatea să-şi reconstruiască viaţa, într-un fel sau altul.
De data asta, deportarea trebuia să soluţioneze definitiv „Chestiunea armeană” în viziunea planificatorilor. Dezrădăcinaţi şi alungaţi, armenii aveau să dispară în cursul exilului. Pretextul furnizat de război era îndepărtarea de front a populaţiei suspecte, de fapt cetăţeni inocenţi şi inofensivi, loiali imperiului unde locuiau de secole. După declararea războiului, în ianuarie-februarie 1915, soldaţii armeni au fost acuzaţi de spionaj şi dezertare, brutarii armeni erau suspectaţi că otrăvesc alimentele, iar sătenii erau învinuiţi că procură hrană şi îmbrăcăminte soldaţilor ruşi. La începutul lunii februarie, autorităţile îi dezarmează pe soldaţii şi pe jandarmii armeni, grupându-i în detașamente de muncă compuse din câte 50-100 de persoane, după care, la scurtă vreme, aceştia sunt exterminaţi. Fără mari bătăi de cap, judecăți ori pricini de vină! Vina era că existau și-i „deranjau” pe turci!
Drept urmare, aproximativ 300.000 de bărbaţi valizi recrutaţi în armata otomană au fost dezarmaţi şi lichidaţi, ceea ce a făcut imposibilă rezistența armată a armenilor, cum se mai întâmpla în trecut. Simultan, funcţionarii armeni au fost dați afară din posturile lor, iar documentele care le permiteau armenilor să se deplaseze în interiorul ţării au fost anulate. Cenzura militară a asigurat „discreţia” şi a blocat informaţiile despre cele ce se petreceau. Contrar aşteptării armenilor, noul sistem otoman de recrutare militară universală nu numai că nu a ameliorat situaţia armenilor din imperiu, dar, în conjunctura războiului, i-a furnizat în masă pe aceştia procesului de anihilare prin exterminare. Executarea a zeci de mii de soldaţi armeni de către „colegii” lor din armata aceluiaşi stat, care avea misiunea de a-şi apăra cetăţenii, este un act criminal rareori întâlnit în istoria mondială. Oricum am judeca și orice am încerca să găsim drept justificare, e greu de conceput una pentru o minte normală! Era evidentă existenţa unui plan de eradicare a întregului grup etnic căruia îi aparţineau militarii, căci eliminarea bărbaţilor recrutaţi facilita considerabil îndeplinirea „programului”. Atunci când, la sfârşitul lui martie 1915, flota aliată, care ajunsese la Dardanele, se retrage pentru a se pregăti de debarcare lângă Gallipoli, Ittihadul se vede liber să lichideze „chestiunea armeană”. Sâmbătă 24 aprilie 1915, în Constantinopol, o razie vastă se soldează cu arestarea intelectualilor şi a notabililor armeni, echivalentă cu decapitarea comunităţii armene, comunitate privată astfel de liderii săi. Razia a început la redacţia publicaţiei „Azadamard“, organul partidului naţionalist Federaţia Revoluţionară Armeană, şi s-a continuat la şcoli, la biserici, la Patriarhia Armeană. În noaptea de 23 spre 24 aprilie, 235 de oameni politici, clerici, savanţi, profesori, avocaţi, medici, scriitori etc, dintre care mulţi erau prieteni ai „Junilor Turci”, sunt ridicaţi, apoi deportaţi şi, în cursul lunilor următoare, asasinaţi. Operaţia a continuat intens câteva zile, timp în care numărul celor arestaţi şi deportaţi urcă la peste 600. Numai celor doi deputaţi din Parlamentul Otoman, Vartkes Serenghiulian şi Krikor Zohrab (un reputat prozator armean), datorită legăturii lor de amiciţie cu conducătorii „Junilor Turci” li se amână cu câteva săptămâni soarta, însă când au fost duşi spre Diyarbakır pentru a fi judecaţi chipurile de un consiliu de război, înainte de a ajunge la destinaţie, chiar a doua zi de la plecare, în apropiere de Alep, sunt ucişi cu bestialitate.
Planul arestării intelectualilor armeni din Constantinopol fusese elaborat de către şeful poliţiei, Bedri Bey, şi de adjuncţii săi, Canpolat Bey şi Reşad Bey, cu concursul comisarilor de poliţie din cartierele Üsküdar şi Pera. El a fost, însă, rezultatul deciziei luate de membrii Comitetului Unire şi Progres la 21 aprilie, de a extermina populaţia armeană. La 24 aprilie, însuşi Guvernul Otoman va recunoaşte că 235 de intelectuali şi oameni politici armeni din Constantinopol au fost arestaţi în mod abuziv. Ministrul de interne Talaat, capul „Junilor Turci”, va declara diplomaţilor germani: „Desigur, dintre deportaţi, mulţi sunt cu totul nevinovaţi“.
Anihilarea armenilor din Imperiul Otoman. Statistică sau genocid?
Mai apoi, prigoana a continuat la cote nemaivăzute, iar armenii sunt acuzați oficial de „activități subversive împotriva statului”, iar calvarul a luat o amploare nemaivăzută. Punctul de vedere oficial al Turciei (vehiculat de atunci încoace cu obstinație) este că armenii nu au fost deportați pentru a fi exterminați, ci strămutați din zonele în care se aflau în pericol pentru „a fi protejați” de furia populației turcești, declanșată din cauza „trădării armenilor”. Adevărul este că armenii erau apropiați tradițional de ruși, mai ales prin religie, dar frustrare „de bază” pe care o nășteau venea din evidenta bunăstare a negustorilor armeni în rândul unei populații otomane sărăcite. Tot banii duc la nenorociri! Conform mărturiilor supraviețuitorilor și ale istoricilor occidentali care au scris despre masacrul extins din 1915, armenii au fost uciși în cele mai pure forme ale cruzimii, de la bebeluși scoși cu iataganele din burțile mamelor la bărbați decapitați în fața femeilor, cele mai norocoase scăpând „doar” violate. Se mai spune că acei copii care își vedeau părinții uciși, erau ulterior lăsați liberi cu ordinul de a povesti despre cruzimea și puterea turcilor. În foarte multe cazuri, trupurile armenilor erau făcute bucăți și aruncate prin sate, iar alții erau arși de vii. Se mai spune că, în cele mai „simple” și „fericite” cazuri, erau pur și simplu împușcați.
Anihilarea armenilor din Imperiul Otoman. Statistică sau genocid?
Foarte mulți au fost trimiși în deșert, fără apă, mâncare, medicamente și fără să fie lăsați să se odihnească și, firește, un număr uriaș dintre aceștia nu au supraviețuit. Generic vorbind, nu este clar și „bătut în cuie” câți armeni au murit în timpul deportărilor și al masacrelor extinse, iar cifrele vehiculate diferă enorm de la varianta turcă la cea armeană. În timp ce turcii afirmă că n-au murit mai mult de „câteva” sute de mii de armeni (și aceia doar în contextul general al războiului, firește), ca victime ale conflagrației, armenii de la Erevan susțin că au fost exterminați în genocidul din 1915 aproape două milioane de armeni. Cifra general acceptată de istorici este de un milion și jumătate de armeni, dar mai sunt și istorici care susțin că ar fi vorba de cifre cuprinse între 500.000- 600.000 de persoane ucise. Statistică, bre!
Anihilarea armenilor din Imperiul Otoman. Statistică sau genocid?
Ceea ce este controversat în episodul masacrelor din 1915 este dacă acesta a reprezentat un genocid, adică dacă armenii au fost exterminați cu intenția de a dispărea ca popor. Trebuie reamintit că termenul de „genocid” a fost introdus în 1946 de către juristul evreu polonez Raphael Lemkin, după ce naziștii i-au omorât foarte mulți membri ai familiei sale. Termenul de „genocid” presupune exterminarea fizică a unei rase, a unui grup etnic, religios, sexual, politic, sau de altă natură. La acea vreme, când a fost întrebat de ce acordă atâta atenție termenului „genocid”, Raphael Lemkin a pomenit de armeni: „Pentru că s-a întâmplat de atâtea ori, mai întâi armenilor, apoi evreilor”. Foarte mulți autori de cărți cu tematică istorică spun că, totodată, Adolf Hitler ar fi fost „inspirat” de exterminarea armenilor și mai ales de cum „s-a lăsat liniștea” pe scena internațională după evenimentele din 1915. Cinic vorbind, nimeni nu a vorbit despre asta după sfârșitul Războiului cel Mare, fiecare era preocupat să-și evalueze și gestioneze pagubele proprii și cam atât. Hitler s-a întrebat retoric, într-unul dintre discursurile publice de motivare a mașinăriei naziste a morții: „Iată, cine-și mai amintește astăzi de anihilarea armenilor?”. Pe de altă parte, foarte mulți sunt de părere că recunoașterea acestui genocid armean este, de fapt, o problemă care nu ar intra în sarcina istoricilor așa cum s-ar putea crede, ci în cea a oamenilor politici pentru această recunoaștere poate greva semnificativ asupra relațiilor bilaterale cu Turcia.
Anihilarea armenilor din Imperiul Otoman. Statistică sau genocid?
Trebuie să amintim că actori internaționali importanți de azi recunosc generic genocidul armean, așa cum sunt: Vaticanul, Franța, Germania, Polonia, Belgia, Țările de Jos, Parlamentul European, chiar și Joe Biden, acesta fiind primul președinte al SUA care a recunoscut existența unui genocid armean, stârnind supărarea Turciei, mai ales a „sultanului” Erdogan. Desigur, nu doar țările cele mai importante geopolitic recunosc acest genocid ci și țări precum: Uruguay, Grecia, Suedia, Liban, Argentina, Slovacia, Canada, Lituania, Venezuela, Chile, Brazilia, Paraguay, Bolivia, Cehia și altele. Interesant este că state precum Israelul sau Marea Britanie nu recunosc genocidul armean. Nu am să comentez eu de ce! Cât despre noi, reiterez faptul că nici România nu recunoaște existența unui genocid armean. Din ce cauze? Presupun că o știu cei din „establishment”-ul politic! Sau nu? Că n-ar fi prima dată când introducem oiștea-n gardul istoriei!
Anihilarea armenilor din Imperiul Otoman. Statistică sau genocid?
Vă mulțumesc pentru răbdarea de a citi aceste rânduri și ne revedem și săptămâna viitoare cu o nouă „excursie” cu „Mașina Timpului”!
Gânduri bune tuturor!
Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai
Surse, surse foto și lecturi suplimentare:
https://www.armenian-genocide.org/genocide.html
https://www.rfi.ro/social-77586-genocidul-armenilor-de-ce-ezita-romania-sa-il-recunoasca
http://100years100facts.com/facts/the-armenian-genocide-began-on-the-24th-of-april/
https://medium.com/@efekerem/modern-turkey-is-built-on-the-armenian-genocide-ec61d3115333
https://www.history.com/topics/world-war-i/armenian-genocide
https://www.europarl.europa.eu/doceo/document/B-8-2015-0343_RO.html
https://www.news.ro/externe/joe-biden-denunta-din-nou-un-genocid-armean-1922400724002022041820684562
https://www.caleaeuropeana.ro/tag/genocidul-armean/
https://www.bursa.ro/turcia-si-genocidul-armenilor-25720341
https://www.observatorcultural.ro/articol/ascunsi-uitati-sau-asimilati/
https://cvlpress.ro/12.04.2015/suveranul-pontif-a-evocat-genocidul-armean/
https://www.observatorcultural.ro/articol/michael-hesemann-despre-genocidul-comis-asupra-armenilor/
https://historia.ro/sectiune/general/genocidul-armean-din-1915-marturiile-578352.html
Opiniile cititorului
Continue reading
