Jurnal FM 
„Oameni care au fost”. Grigoraș Dinicu, mare violonist şi compozitor
de Nicolae Uszkai, Brașov
#Postat de Carmen Vintu on aprilie 4, 2024
Motto: „Cine ascultă vioara lui Grigoraş aude şi vede în acelaşi timp muzica”
– Alexandru Vlahuţă
Stimați amici, ca de obicei, joia, la Jurnal FM și „Jurnal de Brașov”, la rubrica „Oameni care au fost”, vă invit să ne mai amintim una-alta despre personalități care au marcat istoria, viața și cultura nației noastre. Astăzi, intenționez să vă aduc aminte, în câteva cuvinte, despre Grigoraş Dinicu, un foarte apreciat compozitor și violonist român. Cine a fost acesta? Grigoraş Dinicu, născut la Bucureşti la data de 3 aprilie1889 și trecut la cele veșnice la 28 martie 1949, tot la Bucureşti. a fost un violonist virtuoz şi compozitor român de origine romă, care s-a impus printr-o manieră deosebită de interpretare a vechilor piese muzicale din repertoriul lăutăresc, prin sobrietatea stilului său individual şi prin tehnica instrumentală excepţională. Cum spuneam anterior, Grigoraş Dinicu s-a născut la Bucureşti, într-o locuință modestă aflată pe strada Sfinţilor nr. 41, în „cartierul de lăutari” denumit Scaune, mahala căreia i se mai zicea, după spusele unora, și „raiul junghinoşilor”, fiind „botezată” așa, zice-se, de către un ofițer după ce iapa sa nimerise într-o groapă și-și rupsese piciorul. Părinţii săi au fost Ionică Dinicu, tatăl său, un cunoscut lăutar al vremii sale, aplaudat atât pe scenele din Bucureşti, cât și la Paris sau Moscova, iar mama sa a fost Elena Dinicu
Născut la Ştefăneşti-Argeş, în 1854, Ionică Dinu a luat numele cărturarului Dinicu Golescu. Acesta a fost un fel de omagiu pentru cel care a creat, la Goleşti, prima şcoală de lăutari, alături de prima şcoală în limba română, din sudul ţării. De atunci, elevilor care intrau pe uşa şcolii de lăutari li s-a spus „ai lui Dinicu“ şi unii şi-au însuşit acest nume. De fapt, la Goleşti, Dinicu Golescu a creat şi o şcoală de muzică pentru 12 copii de romi şi a adus pentru aceasta un profesor de la Sibiu. Apoi, aceşt copii au ajuns la Bucureşti şi li s-a spus „ai lui Dinicu”, iar acești copii formaţi la școala din Goleşti au ajuns lăutari apreciaţi în Bucureștiul vremii. Mama lui Grigoraș, Elena Dinicu, a fost fiica fostului celebru naist Angheluş Dinicu şi soră a violoncelistului Dimitrie Dinicu, absolvent al Academiei de Muzică din Viena şi dirijor (până în anul 1920) al Orchestrei Simfonice a Ministerului Instrucţiunii Publice. Elena Dinicu, mama sa, se ocupa, mai ales, de cafeneaua pe care o deshisese în mahalaua „Scaune” (mahala denumită așa din „pricina” unor butuci cărora li se spunea „scaune”, butici întinşi de măcelari de-a lungul gârliţei Bucureştioara), care cuprindea străzile Caimatei, Sfinţilor, Teilor, Bolintineanu, Melodiei şi Speranţei. Acea stradă a „Speranței, la parter” din melodia Corinei Chiriac…Pe străzile Camaiata şi Sfinţilor se aflau cinci cafenele „lăutăreşti”, iar una dintre acestea era cea a familiei Ion Dinicu, lăutarul care provenea dintr-o familie cu vechi „state” de cobzari, scripcari, naiști, țambalagii etc. Soția sa, Elena Dinicu, patroana localului „La Dinicu”, vindea mâncare, bere la sticlă, grătare şi mititei cum doar la Iordache din strada Covaci se mai găseau. În primii ani de şcoală, Grigoraş Dinicu a cântat alături de ceilalţi copii de lăutari, în corul de copii al Bisericii „Scaunele Vechi”, iar primele sale lecţii de vioară le parcurge împreună cu „Moș Zamfir”, primul său profesor din mahala, de la care a învăţat să cânte partituri la modă precum „Doina haiducului”, „Lume, lume, soro lume”, „Arde foc în Bucureşti” şi chiar „Ciocârlia”. În toamna anului 1902, Grigoraş Dinicu a fost înscris la cursurile Conservatorului de Muzică din Bucureşti, la clasa de vioară şi compoziţie, acolo unde i-a avut ca profesori pe Carl Flesch (un celebru violonist maghiar, profesor în acea perioadă la conservatorul bucureştean), Rudolf Malcher şi pe Ghe. A. Dinicu. În anul 1906, el şi-a finalizat studiile „cum laudae”, cu premiul întâi, la susţinerea examenului de diplomă, desfăşurat pe scena Ateneului Român, interpretând unul dintre concertele pentru vioară ale lui Paganini, dar şi celebra compoziție proprie, „Hora Staccato” (compoziție creată chiar în acel an), în cadrul unuia din bis-urile solicitate de asistenţă. Voi aminti și că viața grea a vremii și-a spus cuvântul și, din cauza condiţiilor materiale precare ale familiei, Grigoraş, proaspăt absolvent de Conservator, începe să cânte la manifestări și evenimente diverse precum Târgul Moşilor din Bucureşti sau prin localurile de la Şosea, unde devine şef de taraf, ori la celebrul local „Gambrinus”, câştigându-şi singur existenţa din sunetele muzicii pe care o stăpânea la perfecție.
Vremurile nu erau „pe roze”, iar răscoalele țărănești din anul 1907 au băgat în sperieți societatea populaţia, astfel că mai toți clienții „de bază” ai resturantelor din acele timpuri s-au rărit, iar viaţa comercială din localuri a intrat într-o perioadă de stagnare și chiar de scădere. Mai mult decât atât, Grigoraș Dinicu, fiind tânăr şi neexperimentat, nu a putut rezista cum ar fi trebuit generației mai vârstnice de lăutari, care au acaparat efectiv cele câteva restaurante dispuse să întrețină un taraf de lăutari „cu ștaif”. Au urmat pentru el doi ani de practică în Orchestra Simfonică a Ministerului Instrucţiunii Publice, după care Grigoraș Dinicu a fost promovat în calitate de solist- concertist, interpretând concerte de vioară semnate de Bach, Beethoven, Bruch, sau Bartholdy. Niște „lăutari” mai vestiți…Glumesc, desigur! În noile condiţii materiale care i-au fost oferite de către viață, Dinicu a continuat să studieze cu reputaţi profesori de vioară (precum Vasile Filip şi Cecilia Niţulescu-Lupu), el reuşind, pas cu pas, să aprofundeze partituri „grele” ale repertoriului internaţional. Mai apoi, în anul 1910, după decesul mamei sale, care l-a îndurerat profund, Grigoraș exersa ore în şir piese de Bach, Paganini, Beethoven, iar pentru a face timpul să treacă mai uşor și să uite de necazul pricinuit de soartă, s-a apucat și de jucat cărți. Soarta a mai făcut ca, la o astfel de partidă de cărți să o cunoască pe Aurelia, o frumoasă blondă cu ochi albaştri cu care se va căsători, şi care avea să îi dăruiască un fiu.
Ulterior, în anul 1913, Grigoraș a semnat un contract cu Restaurantul „Enescu”, pe care avea să îl onoreze în următoarele peste două decenii, mai exact pentru 22 de ani. În acest restaurant, îşi dădeau întâlnire foarte mulți mari iubitori de muzică, printre care se numărau şi figuri remarcabile ale culturii din acea vreme, dar şi mari solişti ai lumii, care fiind în trecere prin Bucureşti, veneau să asculte sunetul deosebit al viorii lui Grigoraş Dinicu, fie că acesta interpreta muzică populară, piese de café-concert sau piese din repertoriul clasic. Aici, la acest restaurant, l-au ascultat George Enescu, scriitorii Victor Eftimiu şi I. Al. Brătescu-Voineşti, artistul Tony Bulandra sau omul politic Victor Filotti, cel care avea să îl invite pe Grigoraş la Budapesta unde i l-a prezentat celui mai renumit lăutar al Ungariei de atunci, „Prinţul Lăutarilor”, Lacz Laczi. Acesta l-a ascultat pe Dinicu, afirmând: „Dacă eu sunt prinţul lăutarilor, românul ăsta pare să fie un adevărat rege al lor”.
Acum voi face o scurtă pauză în schița biografiei acestui mare muzician român și voi împărtăși cu dumneavoastră o scurtă întâmplare petrecută în toamna anului 2001, atunci când mă aflam detașat de către Ministerul Apărării Naționale la un curs internațional, timp de o lună, la o instituție de învățământ a armatei maghiare situată la Szolnok, fiind acolo un Centru de Instruire Întrunită proaspăt înființat și la care participau un număr de 34 de ofițeri din 14 țări. De obicei, în weekend-uri, gazdele aveau grijă să ne îndrume și să ne faciliteze chiar (având transportul și masa asigurate gratuit) în diverse și variate facilități turistice de pe tot teritoriul Ungariei. Experiențele de la acest curs le voi relua, poate, în alt context publicistic, dar vreau să vă zic că, într-o sâmbătă din acele excursii, eram „duși” de către ofițerii „de escortă” maghiari la o fermă de agroturism din imediata apropiere a orașului Kecskemét (un oraș cochet și chiar fain de vizitat), unde, pe lângă vizitarea unui sat tradițional maghiar din pustă foarte bine prezentat turistic și „pus la punct” până la micile detalii rurale, urmat de un veritabil „show” cabalin al călăreților din pustă în costume tradiționale, a urmat un prânz specific unguresc, „pigmentat” cu muzică lăutărească a unei „bande” de lăutari ce-și spuneau cu nedisimulată mândrie „Cigány Banda” (adică taraf țigănesc). La acea vreme, „corectitudinea politică” nu lovise prea mult în această parte de lume și nu era nevoie, încă de „re-brand”-uiri etnice! În fine, ideea este că, la un moment dat, taraful respectiv începe să cânte niște partituri care mi se păreau mai mult decât cunoscute. Nu sunt eu mare meloman, dar cine nu ar recunoaște, oare, „Hora Staccato” și „Ciocârlia”, duse pe culmi de succes de către marele Grigoraș Dinicu? Poate de nerecunoscut de către cei care învață doar de pe Tik Tok și nu au trecut, funcțional vorbind, de sintagma „Ana are mere”…„Mirosindu-ne” pe cei aflați la masa cea mai lungă de pe terasă ca buni mușterii și buni de „tapat”, fiind noi și mulți, șeful „bandei” și-a zis că-i rost de „dedicații” plătite (ceea ce s-a și întâmplat din partea multor colegi), dar am și profitat într-o scurtă pauză să-l întreb, fix în limba țării în care ne aflam, ce melodii sunt cele două despre care vă aminteam anterior. Aproape instantaneu, am primit un răspuns care m-a lăsat mască, în sensul că mi-a zis că-s melodii pur ungurești! L-am invitat (și i-am invitat și pe ceilalți patru membri ai tarafului) la masa noastră, la o pauză preț de un pahar-două de vin de Tokaj (din „surplusul” și generozitatea armatei maghiare, de..) și am început să-i povestesc (împreună cu un coleg ofițer din Serbia de origine română) una-alta despre Grigoraș Dinicu și cele două piese „de rezistență” ale sale, pe care el tocmai le făcuse proprietate a folclorului maghiar! Omul a început să dea înapoi, zicând că știa, firește, ale cui sunt acele compoziții și interpretări renumite, dar că acestea sunt atât de cunoscute și de interpretate în mediul lăutăresc maghiar (foarte apreciat, de altfel, peste tot în lume) încât sunt percepute ca fiind ungurești „pursânge”… Propaganda se poate face prin orice mijloace, chiar dacă sunt ale altora!
Revenind la viața lui Grigoraș Dinicu, în perioada primului război mondial, acesta a urmat modelul celui mai mare muzician român, George Enescu, şi a cântat în spitalele în care erau îngrijiţi răniţii din război, alinându-le, în parte, suferinţele. Grigoraş Dinicu a cântat şi la Grădina Alcazar, acolo unde îl cunoaște pe Georges Boulanger, Ghiţă Bulencea, pe numele său real, un membru din familia vestiţilor lăutari Pantazi de la Tulcea, lăutar care se bucura de o mare preţuire ca violonist şi compozitor în Franţa şi Germania. Datorită și acestei relații dar și pentru că i se dusese vestea cea bună, în anii care au urmat, 1920-1923, Grigoraș Dinicu participă, alături de taraful său, la numeroase turnee internaţionale, fiind aplaudat în restaurante sau pe scene din Monte Carlo, Paris, sau Londra, în Austria, Polonia, Germania, sau SUA. Adică mai peste tot, în „lumea bună”…Același „Boulanger” este cel care avea să îl introducă pe Grigoraș Dinicu în lumea pariziană, acolo unde a fost declarat cel mai mare cântăreţ al muzicii populare şi de „café-concert” şi unde Pierre Mac Orlan, Roland Dorgeles, Pierre Benoit, sau Sacha Ghitry, au fost doar câţiva dintre artiştii de mare renume care au venit să-i asculte muzica. De asemenea, la Londra, Grigoraș Dinicu a avut are parte de un contract „de vis”, concertând la Green-Park Hotel, la recomandarea violonistului Mischa Elman. Concertul său era anunţat pe o firmă luminoasă impresionantă pe care scria „Grigoraş Dinicu, prinţul muzicii populare româneşti”. Publicul londonez avea să fie fascinat de prestaţia sa, partituri muzicale mondiale sau vestita „Ciocârlie” fiind interpretate magistral, şi aplaudate îndelung. După unul din concertele pe care Grigoraș le-a susţinut la Paris, la Hotelul Ambasador, mişcat de interpretarea excelentă a „Ciocârliei”, celebrul violonist american, Jascha Heifetz (care a trăit între anii 1901 și 1987) i-a cerut permisiunea să transcrie „Hora Stacatto”, drept piesă de concert, pe care marele muzician american avea să o prezinte, cu deosebit succes, în anul 1932, în cadrul unui concert susţinut la Viena cu prilejul sărbătoririi a două secole de la naşterea lui Haydn.
Faima sa nu a rezonat doar în concerte „live” și încă din primul an de existenţă a radioului românesc, la 20 decembrie 1928, taraful violonistului Grigoraş Dinicu s-a auzit la microfon, iar în mai 1934, Grigoraș Dinicu a debutat ca solist al Orchestrei Radio, sub conducerea lui Ionel Perlea în „Concertul de vioară” de Max Bruch. De atunci până la apusul carierei sale, radioul i-a devenit un partener artistic constant și de nădejde. Mert=ită amintită o poveste interesantă din viața marelui violonist. Astfel, în toamna anului 1932, se stingea din viaţă un alt celebru lăutar, slătineanul Nicolae Buică, iar drept mulţumire pentru sprijinul acordat de Grigoraş Dinicu la înmormântare, familia lui Buică a intenţionat să-i facă acestuia cadou vioara la care cântase defunctul lăutar. Dar Grigoraş Dinicu, fire generoasă, a cumpărat vioara respectivă la un preţ mare, apreciat ca fiind aproximativ egal cu prețul unei case. Instrumentul respectiv era, de fapt, o piesă rară, realizat cu aproape două secole în urmă, dintr-un lemn aparte, care dădea o rezonanţă extrem de clară, fabricată fiind de către Sebastian Klotz (1696-1775), un cunoscut fabricant de viori de origine germană, în atelierul său diin Mittenwald. De atunci până la finalul vieții sale, vioara lui Nicolae Buică a devenit nelipsită din concertele susținute de Grigoraş Dinicu.După revenirea sa în ţară din turneele de peste mări și țări, în anul 1932, violonistul concertist Grigoraş Dinicu este programat în următorii cinci ani în calitate de solist pe scena Ateneului Român. În compania Filarmonicii bucureştene, sub conducerea eminentului şef de orchestră George Georgescu, dar şi împreună cu Orchestra Radio (avându-i ca dirijori pe Alfred Alesandrescu şi Egizio Massini), Grigoraș Dinicu a interpretat concertele pentru vioară semnate de Bartholdy, Beethoven, Brahms, Bruch. Alături de concert-maestrul Filarmonicii bucureştene, violonistul Alexandru Teodorescu, a interpretat „Dublul concert în re minor”, sub bagheta aceluiaşi şef de orchestră, Ionel Perlea – în februarie 1936, iar în luna mai a aceluiaşi an, interpretează, tot sub bagheta lui Ionel Perlea, „Concertul în re minor” de Henry Wieniawski, acesta fiind la fel de bine primit de public. Ulterior, tot profesional vorbind, în anul 1937, Grigoraş Dinicu a fost invitat, împreună cu marele lăutar Fănică Luca, să cânte în cadrul „Expoziţiei internaţionale de la Paris”, acolo unde, seară de seară, a încântat miile de vizitatori care au vizitat pavilionul României de la acest eveniment internațional. După revenirea în ţară, Dinicu îşi reia activitatea concertistică de la restaurantul „Continental”, iar în planul muzicii clasice, devine concert-maestru al Orchestrei Simfonice „Pro Arte”, un ansamblu format din 80 de instrumentişti. Mai apoi, în anul 1939 această formație simfonică, „Pro Arte”, îl sărbătoreşte printr-un concert festiv cu prilejul împlinirii vârstei de 50 de ani, violonistul interpretând „Concertul în Mi major” de Bach şi „Concertul în Re major” pentru vioară şi orchestră de Ludwig van Beethoven. Tot în anul 1939 a mai participat, alături de formaţia sa, de „marii” Fănică Luca şi Maria Tănase, la „Expoziţia Mondială de la New York”, eveniment de amploare unde a încântat publicul american timp de patru luni şi unde a cântat şi la restaurantul lui Jean Filipescu, loc în care au venit să îl asculte personalităţi precum Marlene Dietrich, Errol Flynn sau Miriam Hopkins. În perioada premergătoare deschiderii expoziţiei de la New York, a avut loc, la iniţiativa marelui sociolog și academician Dimitrie Gusti, prima emisiune pentru America a Radio Bucureşti, într-o zi de duminică, la 12 februarie 1939, iar programul a cuprins Orchestra Radio, corul Carmen, taraful Grigoraş Dinicu, solişti ai Operei Române şi Maria Tănase, în timp ce mesajul de salut rostit de Carol al II-lea a fost redifuzat prin circa patru sute de staţii de radio din întreaga lume.
„Oameni care au fost”. Grigoraș Dinicu, mare violonist şi compozitor
În perioada celui de-al doilea război mondial, Grigoraş Dinicu a fost prezent, alături de orchestra sa, în spitalele în care erau îngrijiţi răniţii de pe front, dar a participat şi la numeroase concerte de binefacere, alături de alţi mari artişti ai ţării, precum Constantin Tănase, Vasile Vasilache ori Maria Tănase.Tot în perioada războiului, în anul 1943, participă la un turneu în Turcia, la Ankara şi Istanbul, unde a cunoscut, ca peste tot în lume, un succes deosebit și fără dubiu, dar, cel mai probabil, din cauza epuizării fizice, suferă un accident vascular cerebral, în urma căruia rămâne cu sechele, mai ales pe partea stângă a corpului. Mai apoi, chiar dacă mişcările cu mâna stângă devin complicate, iar vioara însăşi pare că-i devine un inamic în lupta cu boala, după revenirea în ţară şi o perioadă de relativă refacere, el a continuat să cânte la Restaurantul „Modern” din Sărindar.
„Oameni care au fost”. Grigoraș Dinicu, mare violonist şi compozitor
Mai apoi, după război, în anul 1946, Dinicu l-a întâlnit pe celebrul violonist Yehudi Menuhin, pentru care a cântat, pentru ultima dată, „Ciocârlia”. După instaurarea „regimului de democrație populară”, Grigoraș Dinicu a continuat să militeze pentru propagarea cântecului popular, a lucrat la reorganizarea Sindicatului Artiștilor Instrumentiști, a însuflețit cu arcușul său marile manifestații populare şi a sprijinit din răsputeri organizarea unei formații centrale de lângă Institutul de Folclor. Mai apoi, la 23 aprilie 1947, „Uniunea Sindicatelor de Artiști, Scriitori și Ziariști” a organizat la Ateneul Român un concert aniversar pentru împlinirea a 40 de ani de activitate a lui Grigoraş Dinicu. În același an 1947, lui Dinicu i se descoperă o boală incurabilă, cancer la laringe, suferă o intervenţie chirurgicală, iar la data de 5 august 1948, părăseşte spitalul, dar nu avea voie să mai vorbească și se înțelegea cu ceilalţi prin scris. Sursele biografice ne spun că era cumva întremat fizic și era încurajat de mulțimea admiratorilor, iar Grigoraș Dinicu a revenit cu vioara în diferite formații care-l primeau ca „secundaș”, simţindu-se dorința mare a colegilor de breaslă de a-l simți în mijlocul lor, deși nu mai rămăsese aproape nimic din tehnica sa fantastică de odinioară. Bolile îl măcinaseră…
„Oameni care au fost”. Grigoraș Dinicu, mare violonist şi compozitor
Perioada de relativă refacere nu a durat mult și, la scurtă vreme, boala sa recidivează, fiind necesară o altă intervenție chirurgicală, dar cancerul laringelui său nu mai avea leac. Fapt pentru care a trecut la cele veșnice la data de 27 martie 1949 și a fost înhumat la cimitirul „Pătrunjel” („Reînvierea”, în zilele noastre, locul în care îşi găsesc odihna de veci mari lăutari ai ţării), la slujba de înmormântare fiind prezenţi toţi lăutarii renumiţi ai ţării de la acea vreme. Merită amintit că Orchestra populară „Barbu Lăutaru”, condusă de Ionel Budişteanu, prezentă la funeraliile sale, a interpretat cxelebra „Hora Staccato”, compoziţia sa care a impresionat publicul şi o seamă de personalităţi muzicale din întreaga lume. De-a lungul interesantei și „productivei” sale vieți muzicale, pentru realizările sale muzicale remarcabile, Grigoraş Dinicu a primit mai multe premii şi distincţii, precum „Coroana României” în grad de ofiţer (în anul 1927), „Medalia Bene – Merenti” în 1930, „Steaua României” în grad de cavaler, în 1932, titlul de „Ofiţer al Academiei Franceze”, în1933, Ordinul „Meritul Cultural” în 1936 şi „Oficier d’instruction Publique”, în anul 1937.
„Oameni care au fost”. Grigoraș Dinicu, mare violonist şi compozitor
În final, mai aduc aminte faptul că istoria muzicii româneşti este presărată cu nume şi poveşti pline de farmec ale unor lăutari celebri, care au încântat auzul bucureştenilor, şi nu numai, printre cei care au cântat în grădinile de vară ale Bucureştiului boem de altădată, „de dor sau de jale”, de voie bună sau de tristeţe, aflându-se şi Grigoraş Dinicu, un artist care s-a bucurat de aprecierea şi de dragostea publicului larg precum şi de consideraţia celor mai de seamă muzicieni ai noştri şi din întreaga lume. Pentru astăzi, am terminat de povestit și ne întâlnim joia viitoare cu o altă personalitate deosebită aici, la „Oameni care au fost”. Gânduri bune tuturor!
Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai
Surse, surse foto și lecturi suplimentare:
Cosma Viorel, „Lăutarii de ieri şi de azi”, Editura DU Style, 1996
https://folclor-romanesc.ro/grigoras-dinicu-violonistul-lautar/
http://ler.is.edu.ro/~cr/index.php?page=person&id=205
http://www.bestmusic.ro/grigoras-dinicu/biografie-grigoras-dinicu/
https://www.icr.ro/pagini/aprilie-calendar-muzical-grigoras-dinicu
https://www.bbc.co.uk/music/artists/5f04ff82-51fc-4c21-8615-eefd4378de36
https://www.softrecords.ro/index.php/artist/dinicu-grigoras/
https://dosaresecrete.ro/grigoras-dinicu-maestrul-lautar/
https://www.ziarulmetropolis.ro/grigoras-dinicu-ultimul-lautar-al-bucurestiului-de-odinioara/
https://www.youtube.com/watch?v=VHXHMqrwBwQ
