„Moara cu povești”. Despre „traseism” și „traseiști” de ieri și de azi…
de Nicolae Uszkai, Brașov

Motto: „Nu, hotărât; neamul acesta nu e un neam stricat; e numai nefăcut încă; nu e pân-acuma dospit cumsecade.“ – Ion Luca Caragiale

Stimaţi cititori și dragi amici, la „Moara cu povești” de azi, voi adăsta pentru câteva rânduri într-un domeniu în care nu mă simt deloc confortabil, chiar dacă acesta, fie că vrem sau nu, este de o deosebită importanță pentru mersul înainte al societății umane, în general și a celei românești, în special. Cele câteva rânduri pe care le voi împărtăși cu dumneavoastră astăzi au legătură cu politica internă făcută în arealul românesc cam de pe la începuturile moderne ale statului român. Țin să reamintesc dintru început tuturor celor care citesc rândurile mele că nu am fost, nu sunt și nu voi fi, până voi închide ochii „de tot”, implicat politic de partea vreunui partid de pe meleagurile noastre mioritice și nu mă „pasionează” modul ciudat și „miserupist” la adresa nației în care se face politica pe malul Dâmboviței de vreo câteva decenii încoace. Asta nu înseamnă că, la modul teoretic, nu sunt de acord cu principiile democratice de conducere a unei societăți normale și cu valorile democratice de sorginte occidentală. Practic, însă, modul de „facere” a politicii românești contemporane seamănă izbitor cu „momente și schițe” similare epocii și moravurilor lui „nenea” Iancu Caragiale! Este părerea mea și mi-o voi menține până atunci când „păpușarii” care jonglează cu destinele nației vor înțelege că există un „opritor” la mânuța cu care tânjesc după resurse de orice fel (adică fură, mai pe șleau, din orice poziție, orice și oricât), referindu-mă eu la degetul acela opozabil care ne diferențiază de maimuțe! Motto-ul de la început l-am ales tot din spusele lui „nenea” Iancu, poate un pic cam dur, dar încă valabil, din păcate!

Plen reunit al Parlamentului Romaniei cu ocazia asumarii raspunderii de catre Guvernul de coalitie PSD-PNL pentru un pachet de masuri fiscale, in Bucuresti, 26 septembrie 2023. Inquam Photos / George Clin

Venind în prezent, după cum bine cunoașteți, ne aflăm într-un an electoral cum nu a mai fost demult, atât în ceea ce privește conjunctura internă cât și în contextul fenomenului electoral cu „adresabilitate” externă (asta dacă ne referim doar la alegerile europarlamentare de pe „bătrânul continent” ori la cele de peste „gârla cea mare” numită Atlantic). Firește, mă refer și la numărul de procese electorale sau alegeri (cu toată „comasarea” ordonată de cine știe ce vajnici „păpușari” de pe la noi…), dar și la importanța acestor fenomene electorale ale anului 2024 pentru viitorul apropiat atât al nației noastre cât și la nivelul euroatlantic. În acest context al „comasării” unor alegeri, dar și a coagulării în coaliții ori asocieri a unor partide care, teoretic, după ideologia afirmată, ar trebui să se „muște” permanent și reciproc în exercițiul democratic, eu mă gândesc (și nu știu dacă fac bine), la niște „emanați” politici ai mirabilei noastre societăți pe care-i găsești când la un partid când la altul, când la stânga, când la dreapta, când „la stânga-mprejur”, în funcție de marea vorbă din „bobor” care ne spune că „interesul poartă fesul”. Pot înțelege multe fenomene și întâmplări de pe lumea asta, dar, ca om politic, atunci când migrezi cu nonșalanță (ca să nu-i zic obrăznicie și tupeu față de etern „turmentatul” electorat mioritic) de la o grupare politică la alta, fix la opusul eșichierului ideologic, se cheamă că ești nimic altceva decât un om fără cuvânt și care-ți promovezi cu perpetuă nonșalanță „eterna și fascinanta” sete de resurse (de orice fel) pentru tine și foarte apropiații tăi (fix ca boierii „preaschimbători” de domni pământeni de acum câteva secole încoace). S-ar putea ca unora să li se pară prea dure cuvintele mele, dar asta cred și asta spun, mai ales că avem destule exemple actuale care-și „trag seva” pe baze solide din trecutul mai apropiat ori mai îndepărtat. Nu uit și vă reamintesc și dumneavoastră că, recent, în toamna trecută, cu relativ puține luni înainte de „încercările” electorale multiple din 2024, partidele parlamentare au început să (re)îmbrățișeze fenomenul traseismului politic și au deschis ușa, cu toate că în trecutul mai îndepărtat ori mai apropiat condamnau (cu „mânie proletară”…) acest fenomen. În acest context, trebuie spus că această sesiune parlamentară curentă (2020 – 2024) este una fără precedent, remarcându-se numărul foarte mare de parlamentari neafiliați care au ales să demisioneze din partidul care le-a adus fotoliul de parlamentar. Din câte îmi amintesc, undeva prin noiembrie anul trecut, eu numărasem undeva la vreo 45 de „aleși” parlamentari (e posibil să nu fie exactă cifra, dar este undeva pe acolo…) și-au părăsit partidele „de bază”, iar acești „cavaleri”/„domnițe” de „stânga-mprejur” reprezentau, la acel moment, vreo șapte partide care, de fapt, nu au trecut pragul electoral din anul 2020. Pe lângă aceștia, se mai remarcă și numărul mare de parlamentari care au ales „să schimbe tabăra”, fenomenul acesta fiind observat „din satelit” și în primării ori prin consiliile județene. Ca să fim cinstiți cu acest fenomen existent pe la noi în absolut toți anii de după decembrie 1989, trebuie să spunem că, chiar și în țările în care nu este interzis (practic, în majoritatea țărilor democratice ori cu pretenții democratice), „traseismul” politic este privit cel puțin reprobator, atât din punct de vede moral, cât și strategic, mai ales în contextul în care alegătorii resimt acest „nomadism interesat” ca pe o trădare efectivă. Că doar ei au ales, de exemplu, un deputat pe o listă și iată că acel/acea nenea/tanti își „schimbă părul” și trece, cu tupeu, la adversari! La drept vorbind, trecerea politicienilor dintr-un partid în altul (căreia și eu îi zic tot „traseism politic”) nu este nici specific românească, nu este nici nou-nouță. Teoretic vorbind, putem fi de acord că un personaj politic oarecare nu se mai regăseşte „confortabil” în doctrina grupării politice/partidului care l-a propulsat spre palierele înalte din „turnul de fildeș” al puterii şi, după „îndelungate şi chinuitoare” frământări, se aruncă brusc și „cu convingere sinceră” în altă ambarcațiune politică pentru a salva „prințipurile” de la un înec previzibil în judecata „de valoare” a celui „săritor”. Am spus că, teoretic vorbind, am putea fi de acord, dar practic, mulți nu suntem! Cel puțin declarativ ori în „meandrele concretului” sinelui nostru „propriu și personal”! Relativ recent, citeam un articol în care cineva reitera faptul că în lumea noastră mioritică, „dezamăgitoare dar şi plină de savoare”, pentru a desemna acest fenomen avem mai multe cuvinte la dispoziție. Specialiştii politologi ne vorbesc, de principiu, despre „migraţie” politică, dar, eu cred că, pe lângă lipsa de expresivitate, acest termen „neutru” în duritate de expresie are clarul dezavantaj de a induce în mentalul colectiv ideea că fenomenul acesta ar părea unul firesc sau, pe alocuri, inevitabil, ceea ce, dacă suntem cinstiți cu realitatea, nu este adevărat!

Pe de altă parte, dacă „debarcăm” din turnul de fildeș al specialiștilor politologi și coborâm în lumea normală a trăitorilor „de toate zilele”, cuvintele de la nivelul străzii încep să devină din ce în ce mai caustice. În acest context, termenii care definesc fenomenul se schimbă, iar „migrația” ajunge  „fripturism”, iar „migratorii” ajung, firește, „dăcât” niște „fripturişti”…În perioada interbelică, exista un cuvânt destul de „colorat”, vorbindu-se despre „aviatori politici”, calificativ acordat public aleşilor care, din diverse motive, își schimbau scaunul dintr-un partid în altul. Privind în urmă, cam prin primul deceniu post-decembrist, a apărut și termenul de „traseist” și cel de „traseism”, termeni atribuiți de mai mulți jurnaliști unui „încrâncenat” perpetuu, pe numele său Cristian Tudor Popescu, acel „CTP” generator de sintagme  destul de cunoscute de „marele public”! Termenul, format din argoticul cuvânt „traseistă” (adică prostituată post-decembristă „de centură”, care „vânează” la marginea drumului vreun şofer de cursă lungă pentru ca, pe traseu, să-şi „presteze” serviciile specifice celei mai vechi „meserii” din lume), „masculinul politic” al termenului a păstrat toate conotaţiile peiorative ale femininului din care provine. Pe zi ce trece, sintagma căreia-i spunem azi traseism tinde să ajungă un termen aplicabil, în general, nestatorniciei sau, şi mai general, schimbării. Mai pe șleau, ne obișnuim cu aceste „prestații” și acceptăm și acest „rău” ca pe multe alte rele ale lumii în care ne trăim viața! Personal, cunosc bine și destul de „aproape”, câțiva politicieni (foști și actuali) care au „îmbrățișat” acest stil de viață politică, dar nu despre ei doresc a vă spune azi una-alta (chit că „mă mănâncă” tastatura), ci despre un exemplu foarte elocvent al acestei specii migratoare de „Homo Sapiens Politicus” provenit tocmai din perioada interbelică.

Cum știți foarte mulți dintre dumneavoastră, politica din România interbelică a fost diversă și practicată de oameni mai mult sau mai puțin principiali. Printre aceștia, s-au remarcat și cei care astăzi sunt numiți „traseiști”, adică politicieni „adepți” ai mai multor partide, iar unul dintre ei a fost unul celebru în epocă, adică juristul și medicul Constantin Argetoianu. Acestea fiind spuse, vă propun să trecem la câteva repere din viața celui cunoscut în perioada interbelică, mai ales, ca un „perfect cameleon politic”. Este vorba despre Constantin Argetoianu, jurist, medic, diplomat și om politic. Printre altele, am ales să vă prezint câteva date despre el și pentru faptul că s-a născut într-o zi de 3 martie pe stil vechi, iar noi de-abia am început luna martie a acestui an…Ca repere de început și de final ale vieții sale, Constantin Argetoianu s-a născut la 3 martie 1871, (3/15), la  Craiova și a trecut la cele veșnice la data de 6 februarie 1955, la penitenciarul de tristă amintire de la Sighet. Conform cvasi-totalității surselor pe care le-am parcurs pentru documentare, Constantin Argetoianu reprezintă portretul perfect al „traseistului” politic din perioada interbelică. Rămas în conştiinţa publică ca un „globe-trotter” politic, în drumul său către puterea cu orice preț, Constantin Argetoianu a făcut parte dintr-un număr record de opt partide politice, un record  pentru istoria politică interbelică a României, schimbând „taberele” politice atunci când credea el că e cel mai bine pentru a-și atinge scopurile personale. Nimic nou sub soare, nu-i așa? Nu cred c-ar trebui să numărăm prea multe personaje politice de azi ca să vedem că modelul lui Argetoianu a fost urmat fidel de mulți „urmași”…Nu am căutat cu deosebire acest lucru, dar am bănuiala că recordul său a fost depășit în contemporaneitatea zilelor pe care le trăim! Cert este faptul că, prin manevre abile şi jocuri de culise, Constantin Argetoianu a reuşit aproape întotdeauna să îşi atingă obiectivele propuse, fiind numit în cele mai înalte funcţii din stat, fiind tot timpul vieții sale acolo „sus” în „prispa” oricărei puteri politice care a condus România. Constantin Argetoianu a fost deputat, ministru, preşedinte al Senatului şi preşedinte al Consiliului de Miniştri (adică prim-ministru, conform denumirii acestei funcții în epoca respectivă). Ce este interesant de remarcat este faptul că, după venirea comuniştilor la putere, el s-a întors (în mod surprinzător) în ţară, încercând să-şi reia activitatea politică, care devenise pentru el un veritabil „drog”, dar a avut aceeaşi soartă ca şi majoritatea celorlalți demnitari politici  interbelici, sfârşind tragic în pușcăria comunistă de la Sighetu Marmației.

De asemenea, trebuie menționat neapărat și faptul că Argetoianu se numără printre cei mai buni memorialişti politici ai vremii sale, din lucrările căruia putem afla numeroase detalii din viaţa politică a României interbelice. Constantin Argetoianu a devenit, totodată, unul dintre cei mai bogaţi oameni din România vremii sale, făcând parte din consiliile de administraţie ale mai multor întreprinderi şi bănci. „Moștenire” păstrată „cu sfințenie” de nenumărați „urmași” politici din tot spectrul politic mioritic de azi! Argetoianu avea și o moşie la Breasta, în județul Dolj, unde-şi petrecea o bună parte din timpul său liber. Neutru vorbind (și strict „tehnic”), Argetoianu a fost de-a lungul vieții sale, președintele Consiliului de Miniştri, adică premier (în perioada 28 septembrie 1939 – 23 noiembrie 1939), preşedintele Senatului României (15 iunie 1939 – 5 septembrie 1940), ministrul Justiţiei (29 ianuarie 1918 – 27 februarie 1918; 13 martie 1920 – 30 martie 1920, ad-interim), ministru al Finanţelor (13 martie 1920 – 13 iunie 1920; 18 aprilie 1931 – 31 mai 1932);. De asemenea, a fost ministru al Agriculturii și Domeniilor (4 iunie 1927 – 3 noiembrie 1928), al Afacerilor Străine (18 aprilie 1931 – 27 aprilie 1931; 28 iunie – 4 iulie 1940), al Industriei şi Comerţului (10 februarie – 30 martie 1938), dar și ministru de Interne (13 iunie 1920 – 13 decembrie 1921; 7 mai 1931 – 31 mai 1932). Priceput la toate! Am un „déjà vu”  cu o doamnă ministru din contemporaneitate pricepută-n toate cele! Sau cu un alt coleg de-al ei de partid! Argetoianu a fost fruntaş al mai multor partide politice (adică la: Partidul Conservator, Liga Poporului, Partidul Naţionalist Democrat, Partidul Naţional Liberal, Uniunea Agrară, Partidul Agrar, Frontul Renaşterii Naţionale). Mai apoi, plecat în Elveţia din aprilie 1944, în toamna anului 1946, a revenit în ţară, punând bazele partidului „Uniunea Naţională Muncă şi Refacere”. Nu a prevăzut că pe bolșevici nu-i interesa „traseismul” de tip pluripartid, ci doar linia stalinistă a vieții! Fapt pentru care Argetoianu a fost arestat în noaptea de 5/6 mai 1950, la vârsta de 79 ani și a murit în penitenciarul comunist de la Sighet la 6 februarie 1955, la vârsta de 84 de ani.

Despre „traseism” și „traseiști” de ieri și de azi…

Ca origine, Constantin Argetoianu era descendent al unor vechi şi influente familii boiereşti din Ţara Românească, fiind fiul generalului Ion Argetoianu, fruntaş cunoscut la vremea sa al Partidului Conservator. Numele său poate fi „urmărit” în istorie până în secolul al XVI-lea, atunci când este atestat un Vârjoghe (Virgil) Argetoianu (Hargetoianu, după scriptele vremii), fără a fi posibilă stabilirea unei filiații prea bine documentate. Cea mai veche persoană despre care familia avea informații mai detaliate este numitul Costache Argetoianu, care a trăit pe la începutul secolului al XVIII-lea și îl avea ca socru pe Mihail Cantacuzino, cel care a întemeiat Mănăstirea Sinaia. Despre acest Costache Argetoianu, cronicarul grec Dapontes scria că era „unul dintre boierii cei mai cu vază” din Oltenia. Acesta avea mai multe moșii, printre care se numărau Argetoaia (de la care, firește, se trage numele familiei), Breasta, Ișalnița și Braloștița. Acest Costache Argetoianu a avut un strănepot numit tot Costache Argetoianu, care s-a căsătorit cu Maria, fiica lui Manole (Manolache) Vodă Rosetti. Împreună cu soția și ginerele, acest Costache s-a refugiat la Viena, din considerente zise de ordin politic, pe vremea împăratului Iosif al II-lea. Familia s-a întors la Craiova după moartea lui Manole Rosetti. Documentele zic că acest Costache și Maria Argetoianu au avut mai mulți copii, din care cel mai mare, Nicolae, a avut un singur fiu, pe Constantin Argetoianu, bunicul politicianului despre care ne amintim azi. Acesta s-a căsătorit, la vârsta de 22 ani, cu Ana Rahtivanu, iar din cei șaisprezece copii născuți înainte de moartea lui de holeră în anul 1848, au supraviețuit doar cinci, printre care și viitorul general Ion Argetoianu, tatăl lui Constantin Argetoianu. Studiile primare le-a urmat la Şcoala nr.1 de băieţi „Obedeanu” din oraşul natal Craiova, după care a plecat la Bucureşti unde a învățat succesiv la trei licee cunoscute și de succes: „Matei Basarab”, „Sfântul Sava” și „Sfântul Gheorghe”. După absolvirea studiilor liceale, a decis  să-și continue studiile, fapt pentru care, cursurile universitare le-a urmat la Paris, în perioada 1888 – 1896), unde îşi obţine licenţa în drept şi litere precum şi doctoratul în medicină. După terminarea studiilor în capitala Franței, el a urmat o carieră diplomatică, însă a renunţat ulterior la aceasta la aceasta pentru a-şi face debutul în viaţa politică tumultuoasă a României. Astfel, la 26 februarie 1898, Constantin Argetoianu îşi începea cariera diplomatică, fiind admis în Centrala Ministerului Afacerilor Străine şi a promovat destul de rapid treptele ierarhice, de la ataşat la secretar şi consilier de legaţie. Din anul 1898 până la declanșarea primei conflagrații mondiale, Constantin Argetoianu a fost atașat, secretar, prim-secretar, consilier la legațiile române din Constantinopol (în 1898 şi în perioada 1903 – 1904), Roma (în perioada1898 – 1903), Viena (1904 – 1910) și Paris (1910 – 1913). A fost, de asemenea, și șef al delegației române la preliminariile de pace de la Buftea din 1918, la sfârșitul primului război mondial, legându-și numele, volens-nolens de acel nefericit Tratat de la Buftea. Anterior, în calitate de medic, a participat la cel de-al Doilea Război Balcanic, apoi, ca politician, Argetoianu se înscrie în Partidul Conservator (1913), publicând broşura „Marea proprietate şi exproprierea”, în care el pleda împotriva reformei agrare preconizate de Partidul Naţional Liberal. Ulterior, în anul1917, la Iaşi, a fost impresionat de generalul Alexandru Averescu, devenindu-i colaborator şi sfătuitor apropiat. Astfel, în primul guvern Averescu (cel din perioada 29 ianuarie – 27 februarie 1918), a fost numit ministru de Justiţie, însoţindu-l pe general la tratativele de la Buftea, unde, în zilele de 10 şi 11 februarie 1918, au discutat condiţiile păcii separate cu reprezentanţii Puterilor Centrale. După semnarea tratatului preliminar respectiv, generalul Averescu a depus mandatul cabinetului său, iar pe data de 3 aprilie îşi formează propriul partid, Liga Poporului, la fondarea căruia Constantin Argetoianu a avut o contribuţie importantă. Conform programului noului partid apărut pe scena politică românească, de această dată, Argetoianu susţinea votul universal, exproprierea moşiilor şi împărţirea lor la ţărani. Își schimbase omul „viziunile”…

Despre „traseism” și „traseiști” de ieri și de azi…

Ulterior, la data de 13 martie 1920, Alexandru Averescu şi Partidul Poporului sunt chemaţi la putere de regele Ferdinand I, la sugestia fruntaşului liberal Ionel Brătianu, care miza pe marea popularitate a generalului. În acest nou guvern, Constantin Argetoianu a primit portofoliul Ministerului de Finanţe, iar din 13 iunie, portofoliul Ministerului de Interne. În octombrie 1920, „eroul” nostru de azi a ordonat ocuparea militară a întreprinderilor şi arestarea fruntaşilor grevei generale de atunci. Două luni mai târziu, același Argetoianu s-a confruntat cu un nou moment dificil, adică celebrul atentat de la Senat din 8 decembrie 1920, comis de Max Goldstein, care, animat de idei anarhiste, urmărea să distrugă „elita burgheziei” şi să contribuie la „victoria socialismului”. Acest individ a reuşit să pătrundă în sala Senatului şi să plaseze o bombă în spatele fotoliului prezidenţial. În explozia care a urmat, au murit Dimitrie Greceanu (ministrul Justiţiei), episcopul Radu (de la Oradea), senatorul Spirea Gheorghiu şi a fost rănit grav generalul Constantin Coandă, preşedintele de artunci al Senatului. Max Goldstein a fost prins în încercarea sa de a fugi în Bulgaria şi a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă, murind în închisoare după o lungă grevă a foamei. La data de 12 mai 1921, ministrul de Interne Argetoianu a organizat arestarea delegaţilor socialişti care au votat afilierea lor fără rezerve la Internaţionala Comunistă, act ce a stârnit şi reacţii critice, deoarece printre cei întemniţaţi se aflau şi câţiva parlamentari…Merită spus și faptul că el concepuse totul fără a înştiinţa guvernul sau măcar pe generalul Averescu, premierul în funcție! Omul avea inițiativă! După ce ordinele de rigoare fuseseră transmise, l-a informat, totuși, și pe Averescu, iar acesta l-a avertizat: „În caz de insucces, vei trage natural consecinţele”. „Telenovela” respectivă s-a derulat interesant și „apoteotic”. Practic, miniştrii cabinetului au fost convocaţi fix la ora când trebuia să înceapă acţiunea respectivă, iar în timpul dezbaterilor, s-a constituit o majoritate care a dezaprobat acţiunea. În toiul dezbaterilor, Argetoianu a dat telefon generalului Eracle Nicoleanu, prefectul Poliţiei Capitalei, care l-a informat că i-a arestat pe comunişti. Argetoianu a consemnat în memoriile sale că: „M-am înapoiat la masa verde…până atunci nu deschisesem gura: Domnilor – şi cu un zâmbet m-am uitat la Averescu – domnilor, discuţiile dvs. sunt inutile; totul s-a terminat. Toţi conducătorii comunişti şi terorişti sunt la Văcăreşti sau la Jilava… Pot să vă dau plăcuta asigurare că s-a terminat cu comunismul în România!”.

Despre „traseism” și „traseiști” de ieri și de azi…

Deplin încrezător în capacitatea și priceperea sa politică, Constantin Argetoianu se ocupa adesea ca actele guvernului să aibă și aprobarea Parlamentului. Prin „grija” lui Ionel Brătianu, generalul Alexandru Averescu a fost nevoit să depună mandatul cabinetului său la data de 13 decembrie 1921. După pierderea puterii, „eroul” nostru Argetoianu a ajuns la concluzia că „steaua politică” a generalului Averescu se îndrepta către apus, drept care, la data de 15 decembrie 1923, a decis, de la sine putere, să se proclame el drept preşedinte al partidului. Ce-i drept, încercarea sa a eșuat! Drept urmare, gruparea condusă de el s-a desprins din partid şi a încercat să îşi caute o nouă identitate politică. Ca atare, în mai1924, gruparea „dizidentă” a lui Argetoianu a fuzionat cu Partidul Naţionalist – Democrat, condus la acea vreme de savantul Nicolae Iorga, PND luându-şi denumirea „unificată” de Partidul Naţionalist al Poporului. La modul declarativ, Argetoianu urmărea crearea unui mare partid de opoziţie, capabil să pună capăt dominaţiei liberale. Acelaşi obiectiv îl urmărea şi Iuliu Maniu, preşedintele Partidului Naţional Român, care, la 23 ianuarie 1925, lansase un apel către partidele din opoziţie pentru a colabora în vederea înlăturării guvernului Ion I. C. Brătianu. Drept urmare, în februarie 1925, Argetoianu l-a convins pe Nicolae Iorga să accepte fuziunea cu PNR, folosind, cu mare abilitate, „arta linguşirii”. Sau „periuța”, cum doriți să-i ziceți tacticii sale politice! În numai trei zile de negocieri, în ziua de 8 martie, PNP a fost absorbit de Partidul Naţional Român, iar Nicolae Iorga a devenit co-preşedinte alături de Iuliu Maniu. După alegerile parlamentare din iunie 1926, Iuliu Maniu şi Ion Mihalache au început negocierile pentru fuziunea Partidului Naţional Român cu Partidul Ţărănesc. Totul s-a petrecut peste capul lui Argetoianu şi al lui Iorga, fapt ce i-a nemulţumit pe aceștia, firește. Dacă Nicolae Iorga a decis, la 28 septembrie 1926, să-şi refacă vechiul partid, Argetoianu s-a declarat „independent”. A făcut el ce-a făcut și din această postură, a participat în guvernul condus de Barbu Ştirbey (în perioada 4 iunie 1927-20 iunie 1927) ca ministru al Agriculturii şi Domeniilor, portofoliu pe care îl va avea şi în cabinetele liberale prezidate de Ionel Brătianu şi Vintilă Brătianu, până la 3 noiembrie 1928. Ulterior, după trecerea PNL în opoziţie, personalitatea care s-a afirmat cel mai puternic în acest partid a fost I. G. Duca, iar Constantin Argetoianu şi-a dat rapid seama că nu avea cine știe ce şanse pentru şefia partidului. La începutul lunii iunie 1930, Constantin Argetoianu se afla într-o „excursie de plăcere” pe coasta Dalmaţiei, când a aflat că principele Carol a venit în ţară, fiind proclamat rege la 8 iunie 1930. În prima audienţă, Argetoianu s-a grăbit să-și ofere serviciile și l-a sfătuit pe proaspătul revenit rege să instaureze „un regim de mână forte”. Firește, lingușelile au avut „priza” scontată și regelui i-a plăcut ce a auzit şi l-a menţinut în cercul sfătuitorilor săi de taină. În noiembrie 1930, de exemplu, a fost chemat la Sinaia, unde regele i-a dictat un „interviu”, care a apărut în ziarul „Universul” din 30 noiembrie 1930, care a făcut multă vâlvă, determinându-l pe Vintilă Brătianu să ceară excluderea lui Argetoianu din partid (la data de 10 decembrie 1930). Atitudinea sa de „fidelitate” faţă de „capul” statului, l-a determinat pe rege să îl folosească în primăvara anului 1931, atunci când a decis să formeze un guvern de „uniune naţională” format din apropiaţii şi susţinătorii regelui. Nimic nou sub soare, nu-i așa?

Despre „traseism” și „traseiști” de ieri și de azi…

Profitând de criza politică, Carol al II-lea l-a desemnat prim-ministru pe Nicolae Iorga la data de 18 aprilie 1931, deoarece savantul se bucura de un prestigiu ireproşabil în ochii opiniei publice şi în străinătate, ceea ce constituia, firește, o „perdea de fum” pentru restul clasei politice. Practic, regele deţinea puterea indirectă, dar fermă, iar Argetoianu, din funcţia de ministru al Internelor, s-a ocupat de „manevrele de culise” pentru a asigura succesul guvernului în alegeri. Constantin Argetoianu a decis să îşi fondeze propria formaţiune politică pe data de 6 iunie 1932, formațiune pe care a denumit-o „Uniunea Agrară”, iar din 8 octombrie 1936, a redenumit-o „Partidul Agrar”. Eșecul acestei noi formațiuni în alegeri l-a determinat pe Argetoianu să îşi reconsidere, pentru un nou „episod de viață”, statutul  său politic. Adică un nou „traseu”! Nu a trecut mult și dictatura regală a fost instituţionalizată prin Constituţia din 27 februarie 1938, iar în 30 martie a fost adoptat decretul de dizolvare a partidelor politice, dată la care Argetoianu a fost numit „consilier regal”. Mai mult, la data de 8 aprilie 1938, a fost ales preşedintele Consiliului Superior Economic, organism care avea rolul de a coordona politica economică a României şi de a elabora un plan de dezvoltare pe cinci ani. După renunţarea lui Nicolae Iorga la fotoliul de preşedinte al Senatului, la 15 iunie 1939, Constantin Argetoianu a fost numit în noua funcţie, pe care o va deţine până la abdicarea regelui Carol al II-lea. La data de 28 septembrie 1939, Constantin Argetoianu a fost desemnat preşedinte al Consiliului de Miniştri, dar acţiunile sale au fost considerate ineficiente de către „capul” țării. Lipsit fiind atunci de sprijinul lui Carol, pe 23 noiembrie, Argetoianu şi-a depus mandatul, dar a rămas, totuși, consilier regal şi preşedinte al Senatului. Din posturile acestea, rămânea util, totuși!

Despre „traseism” și „traseiști” de ieri și de azi…

Mai trebuie amintit că, participant la Consiliul de Coroană din dimineaţa zilei de 27 iunie 1940, Argetoianu s-a pronunţat pentru cedare în faţa ultimatumului sovietic, afirmând că: „Nu putem face război. Să păstrăm armata pentru alţi duşmani”. La 28 iunie, s-a efectuat o remaniere a guvernului Gheorghe Tătărescu, Argetoianu devenind, pentru doar o săptămână, ministru de Externe, iar principalul său fapt în această calitate a fost anunţul că România renunţă la garanţiile date de Marea Britanie şi Franţa la 13 aprilie 1939. Ulterior, la 4 iulie, guvernul Tătărescu a demisionat. În cadrul celor două Consilii de Coroană din 30 august 1940 a avut o poziţie clară: „Nu discutăm şi nu ne putem opune, ne supunem, suntem cu genunchii pe grumaz”. Vitejie mare în discursul său, iar România Mare era sfâşiată! Pe 6 septembrie 1940, Carol al II-lea a fost silit să abdice de către generalul Ion Antonescu, cel care a negociat formarea unui guvern cu Mişcarea Legionară. Drept urmare, la 14 septembrie, România era declarată „stat naţional-legionar”. De legionari nu s-a putut „lipi” Argetoianu, mai ales că aceștia îl declaraseră dușman al lor! Argetoianu a reuşit să scape cumva de răzbunarea legionară. La data de 27 noiembrie 1940, el a fost ridicat de către legionari şi dus la Prefectura Poliţiei Capitalei, unde se aflau şi alţi foşti înalţi demnitari ai regimului carlist. În seara precedentă, 64 de persoane (inclusiv fostul prim-ministru Gheorghe Argeşeanu), arestate pentru că participaseră la măsurile împotriva legionarilor, au fost asasinate la închisoarea Jilava în ceea ce a fost denumit pe atunci „masacrul de la Jilava”. Pentru ca aceștia din „lotul Argetoianu” să nu aibă aceeaşi soartă precum cei de la Jilava, a intervenit chiar Ion Antonescu, care a dispus eliberarea lor. Din păcate, nu de acelaşi tratament au avut parte Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu, care au fost executaţi de legionari în acea noapte. În următoarea perioadă, Argetoianu a tot încercat să se alăture partidelor politice istorice pentru a îndepărta dictatura militară a generalului Antonescu. Sursele zic că aceste încercări fiind mai mult de fațadă, fiind destul de greu contextul istoric ca vreo grupare politică să-și asume puterea în plin război. Cert este că tentativele sale au eşuat, astfel că, în aprilie 1944, Argetoianu a plecat în Elveţia, cu speranţa că el este un „personaj politic providențial” care va contribui la obţinerea de către România a unor condiţii mai bune de armistiţiu din partea Aliaților occidentali. Gestul său cel mai surprinzător a avut loc la 8 noiembrie 1946, atunci când Argetoianu a revenit în ţara ocupată de trupele sovietice cu speranţa de a-şi relua activitatea politică. Încă nutrea speranțe deșarte și, în mai 1947, şi-a fondat un nou partid, „Uniunea Naţională Muncă şi Refacere”, care, după cum știm, nu a putut rezista furiei politice a comuniştilor de a acapara întreaga putere în stat şi a înlătura total forţele de opoziţie. În acel an, au fost „decapitate” toate formaţiunile politice care ameninţau „ordinea comunistă”, iar speranţa bătrânului „lup” politician a fost spulberată pentru totdeauna.

Despre „traseism” și „traseiști” de ieri și de azi…

Astfel, în noaptea de 5/6 mai 1950, Constantin Argetoianu a fost arestat de către autorităţile comuniste. Fără a fi anchetat, practic, de organele de anchetă ale Securităţii, a fost încarcerat la Sighet pentru 24 luni, pedeapsă majorată în 1953 cu încă cinci ani, urmând să-i expire la data de 1 august 1958. Nu a mai apucat să fie eliberat și a decedat pe data de 6 februarie 1955, cauza morţii sale fiind, conform unei mărturii a unui deţinut eliberat, prezentată de  Stelian Neagoe în cartea sa „Constantin Argetoianu. Politică şi destin”, un cancer facial, dar este mai mult ca sigur că şi bătăile săbatice primite de la gardieni cu puţin timp înainte de a muri.

Despre „traseism” și „traseiști” de ieri și de azi…

Apropo de eticheta sa de „traseist”, Argetoianu și-a motivat destul de convingător această „nominalizare” în memoriile sale: „Nu am fost niciodată, nici o singură clipă, om de partid. Concepţia de partid m-a dezgustat totdeauna. Dar într-o ţară fără opinie publică luminată, cu mase covârşitoare şi gregare, am crezut că nu mă pot lipsi de puterea partidelor şi în folosul ideii mele m-am folosit de toate partidele […] Cu nici un partid n-am putut să mă înţeleg, nici măcar cu cele pe care le-am creat, fiindcă interese de ordin secundar le-au îndepărtat constant de la crezul care-l slujeam eu…Intrat în politică să apăr proprietatea rurală, şi prin urmare agricultura noastră, n-am putut să o scap…”.

Pentru azi, am terminat de „măcinat” și v-aștept la următoarea întâlnire, cea de săptămâna viitoare. Până atunci, așa cum amintesc de fiecare dată, vă doresc să v-aducă Cel de Sus doar ceea ce nu ați avut bun până acum! Să vă fie bine! Gânduri bune tuturor!

Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai

Surse, surse foto și lecturi suplimentare:

Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007

Constantin Argetoianu, Memorii. Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. I-V, ediţii de Stelian Neagoe, Editura Machiavelli, 1990-2003

Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 – 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003

https://aman.ro/betawp/wp-content/uploads/personalitati/A/argetoianu%20constantin.pdf

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/constantin-argetoianu-ultimatum-mi-s-au-taiat-picioarele

https://arhivelenationale.ro/site/download/inventare/Argetoianu-Constantin.-1833-1950.-Inv.-2838.PDF

https://www.radio-arhive.ro/articol/argetoianu-constantin-3-martie-1871-6-februarie-1955/2191901/4831/141

https://www.rri.ro/ro_ro/constantin_argetoianu-2631722

http://www.autorii.com/scriitori/constantin-argetoianu/

https://www.mlnar.ro/masoni-celebri/constantin-argetoianu

ttps://www.lapunkt.ro/2017/07/constantin-argetoianu-si-vremurile-sale-o-recitire/

https://arhivelenationale.ro/site/download/inventare/Argetoianu-Constantin.-1883-1941.-Inv.-1624.pdf

https://www.memorialsighet.ro/constantin-argetoianu/

https://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/misterele-cuvintelor-traseism-5789333

https://historia.ro/sectiune/general/constantin-argetoianu-turtucaia-a-pus-in-plina-573180.html

https://www.istorie-romaneasca.ro/constantin-argetoianu/

https://www.dcnews.ro/constantin-argetoianu-omul-care-a-inteles-legatura-stransa-dintre-politica-si-gazetarie-i-a-recomandat-regelui-carol-suprimarea-megafonului-presei_935040.html

https://istoriecontemporana.ro/interviu-argetoianu-sebastian/

https://jurnaluldearges.ro/lectia-de-istorie-memoriile-lui-constantin-argetoianu-172612/#google_vignette

https://adevarul.ro/blogurile-adevarul/ultimele-momente-de-libertate-ale-lui-constantin-1554237.html

https://galeriaportretelor.ro/item/constantin-argetoianu/

https://www.politicaromaneasca.ro/alte-pagini/consens-in-coalitie-alegerile-locale-si-europarlamentare-vor-avea-loc-pe-9-iunie-id36565.html

https://www.puterea.ro/saptamana-politica-romaneasca-3/

https://www.libertatea.ro/opinii/avertisment-romania-e-mai-harnica-si-mai-productiva-decat-politica-sa-externa-irelevanta-de-ce-4714007