Jurnal FM 
„Mașina Timpului”. Mircea cel Bătrân și fiii lui Baiazid…
de Nicolae Uszkai, Brașov
#Postat de Carmen Vintu on februarie 14, 2024
Motto: „De-o fi una, de-o fi alta…Ce e scris şi pentru noi,
Bucuroşi le-om duce toate, de e pace, de-i război.” – Mihai Eminescu în Scrisoarea a III -a
Stimați amici și dragi cititori, la „Mașina Timpului” de azi, vă propun un salt înapoi în timp cu mai multe secole în urmă, pe vremea marelui voievod muntean Mircea cel Bătrân. De principiu, voi încerca să expun, pe lângă câteva date despre domnia sa, foarte pe scurt, cum s-a ajuns ca, la data de 17 februarie 1411, în urma luptelor pentru succesiunea la tronul Porții Otomane, Musa, unul dintre fiii sultanului otoman Baiazid, a devenit sultan cu sprijinul apropiat al lui Mircea cel Bătrân, cel care devenise și socrul acestuia. Până să discutăm una-alta despre sprijinul acordat lui Musa în drumul spre tronul Porții Otomane, profit de prilej pentru a vă mai reaminti câteva repere despre domnia lui Mircea cel Bătrân, un voievod emblematic al istoriei noastre medievale. Domnia acestuia a început la data de 23 septembrie1386 și a durat efectiv până la 31 ianuarie 1418, iar în timpul domniei sale, Ţara Românească a avut cea mai mare întindere şi a cunoscut o puternică dezvoltare economică, consolidare militară şi afirmare politică internaţională, îndeosebi în sud-estul Europei. „Principe între creștini cel mai viteaz și cel mai ager”, așa cum a fost numit de către istoricul german Johannes Leunclavius, care a trăit în secolul al XVI-lea şi care a scris o istorie a Imperiului Otoman, care conține informații prețioase despre țările române și istoria lor în secolele al XV-lea și al XVI-lea, Mircea a domnit peste Țara Românească vreme de 32 de ani, remarcându-se ca un foarte bun conducător, prin măsurile economice pline de înțelepciune pe care le-a luat, și, ca un adevărat creștin, lăsând în urma sa mai multe lăcașe de cult care au marcat pozitiv teritoriul pe care l-a oblăduit. Mircea a reușit să învingă (sau să nu fie învins) într-unele dintre cele mai crâncene confruntări militare ale vremii sale, dar a fost şi un diplomat de excepție, atât în relațiile avute cu Ungaria și Polonia, dar și cu Imperiul Otoman, imperiu cu care a avut cele mai multe „de împărțit”. La drept vorbind (fără nicio falsă încercare de „mitizare” a personalității sale), pentru toate cele câteva motive amintite anterior, Mircea cel Bătrân a rămas în istoria noastră (și-n cea a unor vecini…) ca una dintre cele mai importante personalităţi ale luptei creștinilor în spaţiul balcanic împotriva pericolului otoman, iar domnia lui a însemnat, practic, peste trei decenii de lupte dure cu adversarii interni și externi pentru pacea și prestigiul țării sale.
Mircea cel Bătrân (sau Mircea cel Mare, cum i s-a mai spus) s-a născut în anul 1355, fiind fiul lui Radu I, din dinastia Basarabilor, domn al Țării Românești între anii 1377- 1383, şi al doamnei Calinichia (doamna Ana sau Anca), cea de-a doua soţie a lui Radu I şi a patra fiică a cneazului Lazăr al Serbiei. Mircea cel Bătrân însemna, de fapt „Mircea cel Vechi” (adică cel din bătrâni, din trecut), dar, odată cu evoluția limbii române a ajuns să-și piardă sensul inițial, adică, în limbaj de cancelarie medievală, primul domnitor cunoscut cu acest nume. Explicația supranumelui său este destul de simplă dacă o privim din perspectiva faptului că în Țara Românească (ca și în Moldova, de altfel) nu exista obiceiul de a se numerota domniile, ca în Vestul și Centrul Europei, iar voievodul Mircea despre care ne amintim acum a primit acest nume postum pentru a fi deosebit de nepotul său Mircea al II-lea, dar și de Mircea Ciobanul, care a domnit mai târziu, în secolul al XVI-lea. După moartea lui Dan I, fratele său după tată, Mircea i-a locul acestuia pe tron, la data de 23 septembrie 1386, într-o perioadă în care Țara Românească se afla, pe de-o parte, în plin proces de dezvoltare, de consolidare a economiei, a oștirii, a administrației specific medievale, precum și a Bisericii, iar pe de altă parte, se afla expusă în faţa tendințelor de expansiune atât ale regatului ungar cât și ale Poloniei, care urmăreau, în special, controlul asupra gurilor Dunării, dar şi ale Imperiului Otoman, aflat în plină expansiune și consolidare a prezenței sale în Balcani. După urcarea sa pe tron, Mircea cel Bătrân a întărit economia țării prin măsuri privind sistemul de impozite și taxe, prin emiterea de monedă în cantități suficiente și cu valori potrivite cu „mersul treburilor”, precum și prin stimularea schimburilor comerciale cu țările vecine, țări cu care a încheiat mai multe tratate (care conțineau și diverse privilegii economice) în acest sens. A organizat centralizat administrația țării, acordând puterile necesare sfatului țării constituit din cinurile boierești „arondate” dregătoriilor de curte, iar, foarte pe scurt, și-a organizat oastea în „oastea cea mare”, formată, în principal, din țărani, și „oastea cea mică”, dotând oastea cu armament bun și modern al vremii sale. Totodată, a făcut tot posibilul să întărească țara prin fortificațiile şi cetățile ridicate în punctele strategice ale țării. De asemenea, un mare merit în plan spiritual, cultural și arhitectonic al lui Mircea cel Bătrân îl constituie numeroasele biserici şi mănăstiri construite pe întreg cuprinsul țării, veritabile centre de cultură care s-au dezvoltat în timp, marcate prin activitatea de seamă a copiștilor și caligrafilor, dar şi prin întemeierea unor remarcabile școli de pictură religioasă. Trebuie spus, în acest context, că, începând cu anul 1401, mitropolitul Țării Românești primește titlul de „exarh al plaiurilor”, având astfel jurisdicție și asupra credincioșilor din Ardeal. Referitor la politica externă, Mircea cel Bătrân a promovat încheierea unor alianțe cât mai solide menite să păstreze independența țării, alianțe mai strânse mai ales cu Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei, o relaţie care era bazată, firește, pe interesul reciproc în lupta împotriva extinderii Imperiului Otoman.
Astfel, în acest sens, la data de 7 martie 1395, tratatul încheiat la Brașov de Mircea cel Bătrân cu regele Sigismund conținea clauze reciproc avantajoase. Tratatul amintit era îndreptat „împotriva acelor vrăjmasi cumpliţi, vicleni şi neîmpăcaţi duşmani ai noştri care sunt turcii”. Tratatul acesta stabilea scopurile, strategiile și acţiunile comune care urmau a fi întreprinse împotriva otomanilor. Mircea cel Bătrân se angaja prin acest tratat: „ca ori de câte ori de acum înainte regele maghiar va merge cu oştirea să împotriva aşa-zişilor turci sau împotriva unor părtaşi ai lor atunci tot cu oştirea, oamenii şi toată puterea noastră să fim datori a merge cu dânsul de asemenea noi înşine împotriva acelora”. Dacă regele nu ar fi venit în persoană şi ar fi trimis doar oştirea, Mircea urma să procedeze la fel ca un egal al regelui, angajându-se să asigure liberă trecere precum şi hrană necesară, contra cost, oştirii regale ce va merge „în părţile lui Dobrotici sau în orice alte locuri”. Drept răspuns la ajutorul oferit de Mircea, regele maghiar se obliga să-l sprijine în cazul în care ar fi fost atacat de turci. În toate orașele și cetățile cucerite de la turci, urmau să fie puse garnizoane de-ale lui Mircea, dublate de cele ale lui Sigismund. Totodată, o importantă prevedere a tratatului de la Braşov era că regele maghiar îi recunoştea lui Mircea cel Bătrân stăpânirea asupra Banatului de Severin, Amlaşului, Făgăraşului, posesiuni pierdute anterior de Radu I. În același context al alianțelor pe plan extern, o altă alianţă a fost încheiată de Mircea cu domnul Petru Mușat al Moldovei încă din anul 1389 şi, prin intermediul acestuia, a încheiat şi o alianţă cu regele Vladislav al II-lea al Poloniei, îndreptată, la nevoie, chiar împotriva lui Sigismund de Luxemburg, în eventualitatea în care acesta din urmă ar fi pornit un război cu una din cele două țări. Asta în eventualitatea în care „uita” cele semnate și parafate la Brașov…Mircea cel Bătrân a întreținut relații de bună vecinătate și cu monarhii din sudul Dunării, în scopul prevenirii expansiunii otomanilor, dar aproape toate măsurile preventive, cu conotație strategică, împotriva pericolului otoman, lansate la sud de Dunăre, au fost sortite eşecului, mai ales după ce Mircea a intervenit direct în sprijinul popoarelor creștine din acest areal. Ca răspuns la încercările lui Mircea de a realiza o zonă-tampon între el și otomani, în anul 1395, sultanul turc Baiazid I, cel poreclit „Fulgerul”, a trecut Dunărea în fruntea unei oști de circa 40.000 de oameni, iar Mircea cel Bătrân opunându-i o oaste de doar 12.000 de oșteni.
Ce a urmat? La 17 mai 1395, oastea Țării Românești a învins avangarda otomană în bătălia de la locul numit Rovine, dar după o altă luptă dată undeva lângă Argeș, Mircea pierde tronul în fața otomanilor și voievodului-marionetă Vlad I adus de aceștia și se retrage în Ardeal. Vlad I, cunoscut și ca Vlad Uzurpatorul, a acceptat suzeranitatea otomană şi s-a obligat la plata tributului, Ţara Românească nefiind transformată în pașalâc al Imperiului otoman. În aceste condiții, practic, în Ţara Românească, s-a instituit un fel de dualism al puterii, Mircea cel Bătrân şi Vlad I domnind concomitent în diferite părţi ale ţării. Totodată, au început luptele dintre Mircea cel Bătrân, susţinut de o parte dintre boierii ţării, uneori cu sprijin ungar, şi Vlad I, susţinut de facţiunea anti-ungară a boierilor munteni şi susținut, firește de către turci. O bătălie fără rezultat decisiv între cei doi a avut loc în vara anului 1396. Ulterior, cândva în perioada decembrie 1396-ianuarie 1397, după bătălia care a avut loc pe râul Ialomița, Vlad I a fost alungat de pe tron, iar Mircea cel Bătrân şi-a restabilit autoritatea asupra întregii Ţări Româneşti. Anterior, la 25 septembrie 1396, Mircea, în calitate de principe creștin vasal regelui maghiar, participă la eșecul cruciadei anti-otomane inițiate de o parte a capetelor încoronate și de o parte a nobilimii occidentale și condusă teoretic de regele maghiar, după dezastrul întâmplat la Nicopole.
În ceea ce privește viața personală a lui Mircea, soţia sa a fost doamna Mara, al cărei chip se păstrează la schitul Brădet. Informații directe asupra ascendenţei acesteia nu au parvenit cu exactitate, însă prin interpretarea altor documente, în care este înfăţişată ca mare proprietară de terenuri în Ungaria, majoritatea specialiştilor acceptă descendenţa acesteia din familia de Cilly, de origine germană din Carintia. Prin această origine s-ar explica, poate, anume afirmaţii în legătură cu înrudirea dintre Mircea şi Vladislav Iagello, acesta din urmă căsătorit fiind a doua oară cu Ana de Cilly. Cu regele polon, Mircea mai avea două legături îndepărtate de rudenie, pornite de la Nicolae Alexandru. Doamna Mara a murit înainte de 1427, însă la 22 iunie 1418 încă mai era în viaţă.
Merită menționat și faptul că pomelnicele mănăstirilor Tismana şi Arnota menţionează și o altă soţie a lui Mircea, doamna Anca. Totodată, se pare că Mircea a avut și un frate mai mic, jupan Staico, menţionat într-un singur document de danie al domnitorului pentru Mănăstirea Snagov. Mircea a avut mai mulţi fii, căci – spun Ducas şi Chalkokondyl – „ducând o viaţă desfrânată, a avut mulţi copii naturali”, „care după moartea lui s-au apucat să se lupte între ei pentru domnie”. Mihail, asociat la domnie probabil în anul 1408 sau1409, moare în anul1420. Alţi urmaşi, care au ajuns pe tronul Ţării Româneşti, sunt Radu Praznaglava (decedat probabil la 1427), Alexandru Aldea (care ar fi murit în1436), precum și Vlad Dracul (decedat în 1447). Unii spun că un alt fiu cu nume necunoscut a fost luat ostatec la turci în 1417 dar unele surse zic c-ar fi fost ostatec, totuși, Radu Praznaglava. În cronici, mai sunt pomenite și două fiice ale lui Mircea: Ana (căsătorită cu marele celnic Radić) şi încă o fată (căsătorită cu sultanul Musa Çelebi) al cărei nume nu se cunoaşte cu exactitate, chiar dacă unele surse spun c-ar fi chemat-o Arina.
Apropo de cele spuse la începutul rândurilor de azi referitor la implicarea lui Mircea în luptele pentru tronul otoman al fiilor lui Baiazid I, în vara anului 1402, după înfrângerea sultanului Baiazid I de către oștile lui Timur Lenk, la Ankara, a urmat o perioadă de veritabilă anarhie în Imperiul Otoman, iar Mircea a încecat să profite de această anarhie și a organizat, în colaborare cu regele maghiar o campanie împotriva otomanilor, reuşind, în anul 1404, să se impună din nou drept conducător de jure și de facto peste Dobrogea, dar şi să îl sprijine cu ajutor militar pe Musa Çelebi, unul dintre fii lui Baiazid I, să devină sultan. Ulterior, după moartea acestuia, sultanul Mahomed I reușește să-și înfrângă adversarii și planifică o expediție de pedepsire a domnitorului muntean care îndrăznise a se implica în luptele la tronul otoman. Pentru a evita un atac nimicitor al forțelor otomane, întărite și reorganizate după luptele pentru putere anterioare, Mircea a semnat, spre sfârșitul domniei, în anul 1415, un tratat de pace cu Imperiul Otoman, tratat care recunoștea libertatea Țării Românești în schimbul unui tribut anual de 3.000 de monede de aur şi a trimiterii ca garanţie, ca ostatic, a unui fiu de-al său. Unele surse spun că acest tribut s-ar fi ridicat la 4.000 de galbeni. Mircea cel Bătrân a trecut la cele veșnice la 31 ianuarie 1418, fiind înmormântat la Mănăstirea Cozia, ctitoria sa de preţ, ctitorie care avea să servească drept necropolă domnească pentru familia sa, la 4 februarie, într-un sarcofag de piatră construit după modelul celor apusene. Conform cronicilor, i-a urmat, la tronul Ţării Româneşti, fiul său, Mihail I.
Revin acum la „episodul” implicării lui Mircea în luptele interne pentru tronul otoman. După cum știm, anterior, ofensiva otomană în Anatolia și în Balcani a început și a avut loc în cea de-a doua jumătate a secolului al XIV-lea, sub conducerea sultanilor Murad I (din perioada 1360 – 1389), a lui Baiazid I (din perioada1389–1402), cel poreclit Yıldırım (adică „Fulgerul” sau „Trăznetul”, mai degrabă, după cum îmi zicea mai demult un amic de-al meu, coleg la un curs internațional vreme de mai multe luni, ofițer din armata turcă de azi). Dezastrul otoman de la Ankara, care a avut loc la data de 29 iulie 1402 a marcat nu doar sfârșitul domniei lui Baiazid I, dar și un veritabil moment de cumpănă în istoria de atunci a Imperiului Otoman. În urma respectivei înfrângeri, autoritatea centrală otomană s-a prăbușit, după capturarea lui Baiazid I de către mongolii lui Timur Lenk și, ulterior, moartea sultanului (petrecută în martie 1403).
Mircea cel Bătrân și fiii lui Baiazid…
Vestitul han mongol, așa cum a arătat prin faptele sale, nu urmărea ca scop principal cucerirea statului otoman ori lichidarea acestuia ca entitate statală, ci s-a mulțumit cu eliminarea unei puteri rivale (care-i stătea precum ghimpele în coastă) de la granița de vest a stăpânirii sale „nomade”. Imediat după ce l-a învins pe Baiazid, Timur Lenk a restaurat toate statele turcești din Asia Mică, care fuseseră cucerite și înglobate anterior de către Baiazid în imperiul său. Timur își crea astfel, o zonă-tampon care să nu-i dea bătăi de cap ulterioare! Principiul „Divide et impera” e cunoscut dintotdeauna! Drept urmare, Imperiul Otoman a fost restrâns în Anatolia la o mică porțiune din nord-vestul acesteia, prelungită cu un coridor până în zona Ankarei. Pe de altă parte, Timur Lenk nu a avut niciun interes să modifice granițele otomane trasate prin forță în peninsula Balcanică. Drept urmare, Imperiul Otoman a fost împărțit de către marele han mongol în două părți: Anatolia (în partea asiatică a statului otoman), aflată sub conducerea lui Mehmed Çelebi, fiul cel mic al lui Baiazid, respectiv Rumelia (în partea europeană a imperiului), condusă de Süleyman Çelebi, fiul cel mare al lui Baiazid. Firește, pentru a îndeplini condițiile puse de învingător, amândoi fii puși pe tronurile celor două părți din imperiu au recunoscut suzeranitatea lui Timur Lenk. Din păcate pentru istoria acelor timpuri, măcinate de conflicte interne, atât regatul Ungariei cât și statele balcanice nu au fost capabile să profite de situația favorabilă ivită prin această dezbinare pentru a-i alunga pe turci din Europa. Totodată, nici ideea unei noi cruciade nu s-a putut concretiza, la câțiva ani după eșecul răsunător de la Nicopole din anul1396. În acest context, Mircea cel Bătrân a profitat de slăbiciunea ivită în arealul otoman și s-a implicat în luptele pentru tronul otoman, susținând succesiv doi dintre fiii lui Baiazid, adică atât pe Musa Çelebi cât și pe Mustafa. De asemenea, în același context, Mircea a re-ocupat Dobrogea, stăpânită vremelnic și înainte de campania lui Baiazid la nord de Dunăre.
Mircea cel Bătrân și fiii lui Baiazid…
Din această perioadă, datează acel faimos hrisov care consemnează maxima întindere teritorială a Țării Românești, hrisov care spunea: „Io Mircea mare voievod și domn din mila lui Dumnezeu și cu darul lui Dumnezeu, stăpânind și domnind peste toată Țara Ungrovlahiei și a părților de peste munți, încă și către părțile tătărești și Amlașului și Făgărașului herțeg și domnitor al Banatului Severinului și pe amândouă părțile pe toată Podunavia, încă până la marea cea mare și stăpânitor al cetății Dârstorului”. Din cronicile otomane, aflăm că Mircea cel Bătrân l-a invitat pe Musa Çelebi în Țara Românească, în 1409. Mai mult, fiul lui Baiazid s-ar fi căsătorit cu o fiică a lui Mircea. Referitor la aceasta, istoricul otoman Hoca Sadeddin Efendi scria că: „Stăpânitorul Țării Românești… a trimis o solie…, cerând trimiterea lui Musa lângă el. În același timp, el (Mircea) scrisese o epistolă de garanție și lui Musa Çelebi prin care îl înștiința că, atunci când va sosi în acea parte, îi va pune la dispoziție țara sa și îi va da de soție pe fiica sa”.
Mircea cel Bătrân și fiii lui Baiazid…
De altfel, căsătoria fiicei lui Mircea cel Bătrân cu Musa Çelebi este atestată și de o scrisoare din anul 1411 a patriarhului Euthym al II-lea al Constantinopolului. Drept urmare, Musa a ajuns în Țara Românească călătorind pe Marea Neagră, din Sinop, urmând ca, de aici, să planifice și să organizeze revolta Rumeliei împotriva fratelui său, Süleyman Çelebi, conducătorul desemnat aici de Timur Lenk. Musa Çelebi a trecut Dunărea pe la Silistra, în februarie 1410. Pe lângă turcii răsculați din Rumelia și care erau de partea sa în lupta pentru putere, Musa era sprijinit și de un corp de oaste românesc, comandat de Dan, nepotul lui Mircea, precum și de sârbii conduși personal de către despotul sârb Ștefan Lazarevici, fiul țarului Lazăr, cel care a murit în bătălia de la Kosovopolje din 1389 împotriva otomanilor. Forțele conduse de Musa au obținut inițial o victorie relativ ușoară împotriva oștilor conduse de către beilerbeiul Rumeliei. Süleyman Çelebi, care se afla la momentul declanșării ofensivei lui Musa în Anatolia, nu a renunțat ușor, ci a trecut Bosforul (culmea, chiar cu ajutorul aliaților săi bizantini de la acel moment) și a reușit să-l învingă pe fratele său Musa în bătălia de la Kosmidion, de lângă Constantinopol, bătălie care a avut loc în iunie 1410. În urma acestei înfrângeri, Musa s-a retras în apropierea Țării Românești, unde, tot cu sprijinul lui Mircea, și-a regrupat forțele și, în anul care a urmat, a reușit să cucerească Edirne (Adrianopole), acolo unde a urcat pe tronul tatălui său la data de 17 februarie 1411. La acea dată, se părea că obiectivul lui Mircea fusese atins, în condițiile în care ginerele său conducea acum partea europeană a unui Imperiu Otoman divizat. În contextul în care Süleyman Çelebi a fost ucis după înfrângerea în fața lui Musa, celălalt frate din Anatolia, Mehmed Çelebi a ocupat Bursa, vechea capitală otomană din Anatolia, de unde și-a proclamat autoritatea suverană asupra întregului imperiu care îngloba și Rumelia. După o primă încercare eșuată care a avut loc în iunie 1412, Mehmed a reușit să-l înfrângă pe Musa într-o bătălie care a avut loc la Sofia, la data de 5 iulie 1413. Ironia sorții, a timpului și a ciudatei geopolitici a vremii făcea ca învingătorul Mehmed să fie sprijinit de toate statele creștine din Balcani, cu excepția Țării Românești. În urma înfrângerii, Musa a încercat să se refugieze la nord de Dunăre, în țara socrului său, dar a fost prins pe drum și a fost ucis prin strangulare, din ordinul fratelui său învingător. Istoria ne mai spune că, la scurt timp după urcarea pe tron a lui Mehmed I (care a domnit în perioada 1413-1421), în Anatolia și-a făcut apariția un alt rival al acestuia, Mustafa Çelebi, un alt fiu de-al lui Baiazid. Ca și Musa, acesta a traversat Marea Neagră și a ajuns în Țara Românească în anul 1415, loc de unde, cu sprijinul lui Mircea cel Bătrân, a organizat o campanie în Balcani. Ca urmare, Mustafa a declanșat ofensiva în Rumelia, dar s-a lovit de reacția puternică a lui Mehmed, posesor al unei forțe militare de temut. La sfârșitul anului 1416, trupele răzvrătite comandate de Mustafa și-au găsit refugiul la Salonicul aflat în posesiune bizantină, oraș unde au fost înconjurați și asediați de către oștile lui Mehmed. În cele din urmă, sultanul Mehmed a acceptat oferta de mediere a împăratului bizantin de la Constantinopol, în baza căreia Mustafa urma să se predea bizantinilor și să rămână sub pază până la moartea lui Mehmed I.
Mircea cel Bătrân și fiii lui Baiazid…
Firește că implicarea domnitorului muntean în luptele interne otomane nu a rămas fără urmări după „clarificarea” dilemei învingătorului. Astfel, după ce și-a asigurat tronul, Mehmed I s-a îndreptat împotriva lui Mircea cel Bătrân, cel care îi sprijinise pe frații săi în lupele pentru tronul Imperiului Otoman și, în anul 1417, sultanul turc a condus personal o campanie de pedepsire în Țara Românească. În urma acestei campanii, conform cronicilor turcești, Mircea a acceptat plata tributului impus de otomani, în valoare de 4.000 galbeni. Cum aminteam mai pe la început, unele surse spun că acest tribut era de 3.000 de galbeni, iar altele de 4.000. După acceptarea acestui tribut de către Mircea, începând cu anul 1417, Țara Românească a intrat în „Casa Păcii”, conform dreptului islamic, plătind regulat tributul convenit/impus. În conformitate cu aceleași condiții de acceptare a tributului către turci, un fiu al lui Mircea, cel mai probabil Radu Praznaglava, a fost trimis ostatic la Poartă, drept chezaș al bunei credințe a domnitorului în respectarea celor promise, trimitere de fii ostateci care urma să devină o cutumă în relațiile cu Poarta Otomană timp de mai multe secole. Istoria ne-a demonstrat că Imperiul Otoman s-a dovedit destul de puternic, totuși, pentru a rezista puternicelor lovituri și lupte interne la care a fost supus după șocul înfrângerii dezastruoase de la Ankara în fața mongolilor lui Timur Lenk.
Mircea cel Bătrân și fiii lui Baiazid…
Realitatea istorică a arătat și că, până la moartea lui Mircea cel Bătrân din 31 ianuarie 1418, situația politică din sud-estul Europei s-a modificat semnificativ, Țara Românească a pierdut definitiv Dobrogea în favoarea turcilor, iar puterea otomană s-a extins și consolidat puternic până la Dunăre și s-a statornicit clar în Balcani, zonă pe care a stăpânit-o timp de cinci secole. Săptămâna viitoare vom utiliza „Mașina timpului” pentru altă călătorie interesantă în istoria românilor. Vă mulțumesc pentru răbdarea avută de a ajunge la finalul acestor rânduri. Ne întâlnim și săptămâna viitoare cu o nouă „excursie” cu Mașina Timpului!
Gânduri bune tuturor!
Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai
Surse, surse foto și lecturi suplimentare:
P.P. Panaitescu, „Mircea cel Bătrân”, ediţia a II-a, Editura Corint, Bucureşti, 2000.
Constantin C. Giurescu, „Istoria Românilor”, Ed. All Educaţional, Bucureşti, 2003.
Nicolae Constantinescu, „Mircea cel Bătrân”, Ed. Militară, Bucureşti, 1981.
Bogdan Petriceicu Hasdeu, „Istoria critică a românilor”, vol. I,Bucureşti, 1875.
- D. Xenopol, „Istoria românilor din Dacia Traiană”, vol. I, Iaşi, 1889.
Nicolae Iorga, „Studii şi documente cu privire la istoria românilor”, vol. III, Bucureşti, 1901.
Tahsin Gemil, „Raporturile româno-otomane în vremea lui Mircea cel Mare”, publicat în „Marele Mircea Voievod”, Editura Academiei, București, 1987
- Şerbănescu, N. Stoicescu,„Mircea cel Mare (1386 – 1418). 600 de ani de la urcarea pe tronul Ţării Româneşti”, Bucureşti, 1987
https://bcub.ro/lib2life/Mircea%20cel%20Batran_Onciul%20Dimitrie_Bucuresti_1918.pdf
http://istoriamilitara.org/stiinta/articole/116-mircea-cel-batran.html
http://istoriamilitara.org/stiinta/articole/116-mircea-cel-batran.html
https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/mircea-cel-batran-a-fost-si-cel-mare
https://www.ro.biography.name/conducatori/94-romania/469-mircea-cel-batran-1355-1418
Povestea sultanului Musa, căsătorit cu Arina, fiica lui Mircea cel Bătrân
