Jurnal FM 
„Moara cu povești”. Conferința de la Ialta- între victorii și viitoare războaie reci sau calde…
de Nicolae Uszkai, Brașov
#Postat de Carmen Vintu on februarie 2, 2024
Motto: „Moartea unui om este o tragedie, moartea a milioane de oameni este doar o statistică”- Stalin
„Moara cu povești”. Conferința de la Ialta- între victorii și viitoare războaie reci sau calde…
Stimaţi cititori și dragi amici, la „moara cu povești” de azi, am de gând să vă introduc pentru câteva rânduri în „atmosfera” unui eveniment de politică internațională care a avut o „amprentă” definitorie asupra lumii care i-a urmat la finalul celei de-a doua conflagrații mondiale. Mai ales că acest eveniment s-a desfășurat la început de februarie, în perioada 4-12 februarie 1945, la Ialta, într-un loc destul de drag muscalilor de azi, că doar nu degeaba au invadat ei Crimeea acum câțiva ani, în 2014! Astfel, în perioada menționată anterior, a avut loc Conferinţa de la Ialta (din Crimeea) a conducătorilor celor trei mari puteri din coaliţia antihitleristă: SUA, Marea Britanie şi URSS. La această întâlnire la nivel înalt, cei trei lideri, Roosevelt, Churchill şi Stalin, au trasat, pe fondul previzibilei victorii asupra statelor Axei, principalele linii de acţiune de urmat pentru perioada de după război. Conferinţa respectivă a avut loc la fostul „Palat de vară” al ţarului Nicolae al II-lea de la Ialta, din Crimeea. De la ultima întâlnire a celor trei lideri mondiali, care avusese loc la sfârşitul anului 1943 la Teheran, războiul progresase mult în favoarea lor şi se prefigura în mod evident victoria Aliaţilor, iar fiecare dintre cele trei super-puteri avea propriile obiective în privinţa situaţiei postbelice. Ca să fim cinstiți cu percepția colectivă a acestui eveniment politic major, trebuie amintit faptul că majoritatea populaţiei din Europa de Est a considerat și consideră, încă, Conferinţa de la Ialta ca fiind un act de trădare din partea Occidentului, acuzându-i atât pe Roosevelt cât şi pe Churchill că au aruncat Europa de Est (dar şi nordul Coreei) în braţele sovieticilor care nu au permis niciodată alegeri libere în arealul respectiv. Au fost și destui alții care au afirmat că ţările Europei de Est eliberate de armata sovietică ar fi devenit oricum state satelit ale URSS, indiferent de cele ce s-au decis la Ialta, şi că, din pricina bombelor nucleare, americanii nici nu ar mai fi avut nevoie, de fapt, de susţinerea sovieticilor pentru a înfrânge Japonia. Este posibil orice, dar, după cum bine știm, istoria nu se face cu „dacă” ori cu „ce ar fi fost dacă”! În același context, mai există destule afirmații care clamează, de asemenea că, fără invazia sovietică în teritoriile imperiului nipon în ultimele zile ale celui de-al doilea război mondial, Coreea de Nord şi alte teritorii deţinute de japonezi nu ar mai căzut sub contrulul URSS, ci în cel de interes strategic al SUA. Pe de altă parte, la Conferința de la Ialta, totuşi, Roosevelt, aflat în pragul finalului vieții sale, fiind foarte bolnav (în fază terminală), nu avea nici o garanţie că armele nucleare vor funcţiona (așa cum s-a văzut anterior, chiar dacă el știa teoretic puterea distructivă enunțată de savanții din „Proiectul Manhattan”) şi a fost nevoit să-i ceară lui Stalin sprijinul URSS împotriva Japoniei. Armata Roşie era de trei ori mai mare decât cea americană în ceea ce privește numărul efectivelor, iar liderul sovietic nu a ezitat să-şi sacrifice militarii (de care oricum nu le păsa prea mult în modul lor de a duce luptele, fapt vizibil și azi prin luptele din Ucraina) în schimbul unor noi teritorii bune „de păpat” şi s-a lăsat foarte uşor convins să devină aliatul americanilor în luptele din arealul Pacificului, lupte în urma cărora a crescut substanţial influenţa URSS în Asia, cu consecințe geopolitice care-și fac și astăzi efectele nedorite și destul de contondente.
Referitor la Organizația Națiunilor Unite, prefigurată la întâlnirile lor anterioare, la Conferința de la Ialta s-a decis înfiiţarea organizaţiei, dar URSS a fost de acord să se alăture „cu arme și bagaje” acestui nou concept de organizație internațională atotcuprinzătoare doar cu condiţia ca membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate să aibă drept de veto. Printre care, firește, să se afle ei, sovieticii! Clauza aceasta, secretă la acea vreme, i-a conferit, practic, URSS mai mult control pe mapamond şi, implicit, a slăbit de la început puterea celei mai mari organizaţii internaţionale din lume. Consecințe „observabile” inclusiv astăzi, în contextul zonelor prea „fierbinți” de azi de pe glob! Firește, au existat anterior mai multe întâlniri la vârf între Aliaţi pe parcursul celei de-a doua conflagrații mondiale. Astfel, la 14 august 1941, pe când SUA nu intraseră încă în război (iar acest lucru s-a întâmplat la 8 decembrie 1941, a doua zi după atacul japonez de la Pearl Harbour), pe o navă ancorată în apropiere de coasta canadiană, Roosevelt şi Churchill au semnat „Charta Atlanticului”. Unele din principiile enunţate în textul acesteia (cum au fost: pacea internaţională, dreptul popoarelor la autodeterminare etc) vor fi reluate în „Declaraţia Naţiunilor Unite” semnată la Washington, la 1 ianuarie 1942, de către reprezentanţii celor 26 de state care se angajau să lupte împotriva Germaniei. Ce-i drept, preşedintele american Roosevelt şi prim-ministrul britanic Churchill s-au mai întâlnit şi în alte rânduri în scopuri similare, acelea de „a strânge rândurile”. Astfel, merită amintit faptul că la Casablanca, între 14 şi 26 ianuarie 1943, atunci când Franţa era reprezentată de generalul Giraud (dar la care Churchill a impus prezenţa generalului Charles de Gaulle), s-a discutat despre deschiderea unui al doilea front. Ulterior, în Canada, la Québec, pe data de 23 august 1943, s-a decis accelerarea pregătirilor pentru debarcarea din Normandia, s-a aprobat planul de debarcare în Italia şi s-a luat în considerare deschiderea unui front suplimentar în Extremul Orient, mai exact în China. În același an, în Teheran, între 28 noiembrie şi 1 decembrie 1943, cei doi lideri occidentali s-au întâlnit pentru prima dată față în față cu dictatorul sovietic Iosif Visarionovici Stalin, abordând, printre altele, soarta ţărilor baltice, problema viitoarelor graniţe ale Poloniei, debarcarea din Normandia, reorganizarea Germaniei după victoria previzionată asupra acesteia. Ulterior acestei întâlniri majore de la Teheran, în cadrul unei a doua conferinţe de la Québec, care a avut loc între 12 şi 16 septembrie 1944, Roosevelt şi Churchill au analizat împreună viitoarea ocupaţie a Germaniei şi participarea britanică la războiul împotriva Japoniei.
La data de 9 octombrie 1944, pe când la Washington se încheia o conferinţă interaliată de creare a Organizaţiei Naţiunilor Unite, premierul britanic Winston Churchill se afla în vizită la „amicul” Stalin la Moscova. Zice-se că premierul britanic era „neliniştit” de avansarea Armatei Roşii în Balcani. În acest context, trebuie amintit că el nu reuşise să îi convingă pe americani să debarce la Adriatica, un proiect menit să cucerească Viena şi Praga înaintea sovieticilor, aşa că a încercat să facă un schimb de păreri între patru ochi cu Stalin, crezând că-l va duce „de mustăți” pe acesta înspre direcția dorită de el, neștiind că Stalin făcea doar fix ce dorea el! „Bună treabă, rea tocmeală”! La acel moment, Winston Churchill ştia că sovieticii îşi doreau o influenţă preponderentă în România şi în Bulgaria, iar pentru el asta „suna bine”, atâta timp cât lăsau britanicilor influenţa asupra Greciei și în arealul estului Mediteranei…În același context, URSS, prin vocea lui Stalin, cerea ca acel „Comitet de la Lublin”, fondat de către comuniştii polonezi (cu sprijinul direct al sovieticilor, firește) să participe la guvernarea Poloniei. Din start, asta însemna un control al sovieticilor asupra Poloniei! Drept urmare, după întâlnirea sa cu Stalin, Churchill avea să exercite presiuni asupra polonezilor exilaţi la Londra pentru a accepta intrarea acestora într-un guvern de coaliţie. La aceeași întâlnire cu Stalin, în cadrul unei discuţii nocturne „întinsă” ca durată, cu Churchill care ar fi avut febră mare, s-a „schiţat” procentajul de influenţe în Europa (documentul se află astăzi la Biblioteca Naţională din Viena) astfel: România, 90% pentru Rusia, 10% pentru aliaţi; Grecia, 90% pentru Marea Britanie (în acord cu SUA), 10% pentru Rusia; Iugoslavia, 50%/50%; Ungaria, 50%/50%; Bulgaria, 75% pentru Rusia, 25% pentru ceilalţi. Singura problemă de la momentul respectiv era că procentele stabilite atunci erau doar teoretice. O întrebare legitimă, de exemplu este aceea care clamează modalitatea în ar fi putut exercita britanicii şi americanii 25% influenţă în Bulgaria, ţară la care nu aveau acces, şi pe care Armata Roşie o ocupa în întregime! Pe de altă parte, cum ar fi putut Aliaţii să joace un rol în Iugoslavia, dacă Winston Churchill, „intoxicat” de agenţii sovietici din rândurile serviciilor secrete britanice, îl abandonase pe liderul rezistenţei regaliste sârbe, generalul Mihajlovic, prezentat drept colaborator al germanilor, pentru a-l susţine pe comunistul Iosip Broz Tito, care deja exercita puterea absolută şi îi cerea ajutor direct lui Stalin? În același context, cum să crezi că Armata Roşie, care ocupa şi Polonia, nu îi va sprijini pe comuniştii din „Comitetul de la Lublin” împotriva polonezilor anti-comunişti aflați în exil la Londra? Un om care a studiat bine problema acelor discuții, François Kersaudy, autorul unei biografii mai recente a lui Churchill (în anul 2009), sublinia într-o lucrare de-a dumisale că: „În mai puţin de două săptămâni, Churchill a înţeles că a fost păcălit.” Este posibil să fi fost așa, dar eu mai am încă dubii că ar fi fost chiar așa trebușoara! Dar poate mă înșel eu! În vederea întâlnirii aliate prefigurate pentru începutul de an 1945, la începutul lunii februarie a anului 1945, pentru cea de-a doua întâlnire cu Roosevelt şi Churchill, Stalin nu a vrut să se deplaseze în afara URSS. Cel puțin așa susțin mai multe surse credibile din izvoarele istorice disponibile. Se spune că premierul britanic Churchill a afirmat că „nu se putea găsi un loc mai rău decât Ialta, nici dacă l-am fi căutat zece ani mai târziu„. Cu toate acestea, pentru un „strateg al puterii” precum era Stalin, era important ca reuniunea să aibă loc pe tărâm sovietic, pentru ca el, din postura de gazdă, să aibă toate frâiele în mână. Organizarea întâlnirii inter-aliate la cel mai înalt nivel de la Ialta l-a pus astfel pe liderul sovietic într-o poziţie favorabilă: el reprezenta puterea care invita şi găzduia summit-ul, iar serviciile sale au făcut totul pentru a spiona total conversaţiile oaspeţilor. Liderul sovietic deţinea, de asemenea, şi un avantaj militar consistent în ecuația acelei faze a războiului, deoarece forţele sale, ocupând deja mare parte a Europei Orientale, se aflau, la acel moment, la circa 80 km de Berlin, în timp ce trupele anglo-americane, întârziate de ofensiva germană din Ardeni, nu aveau să ajungă la Rin decât mai târziu, după respectiva conferință, pe data de 7 martie. Roosevelt, bolnav şi slăbit de boala-i incurabilă (practic, avea să moară la două luni după întâlnirea de la Ialta), venea la Ialta cu un obiectiv major pentru SUA: să obţină ajutorul URSS în războiul împotriva Japoniei, al cărui sfârşit nu se întrevedea chiar atât de clar, chit că părea previzibil (bomba atomică americană, cea care îi va îngenunchia pe niponi, nu avea să fie operațională cu totul decât în iulie 1945).
Stenogramele întocmite la Ialta nu vor fi cunoscute publicului decât în 1946, iar pentru unii mult mai târziu, abia în anul1955. Istoricii găsesc în aceste stenograme informații și date care întregesc comunicatul final publicat la Ialta la 11 februarie 1945, care, firește, nu spunea totul despre cele convenite la respectiva conferință. În declarația finală a conferinței se menționa despre Germania, de exemplu, că: „Voința noastră indubitabilă este să distrugem militarismul german și național-socialismul și să ne asigurăm că Germania nu va mai fi niciodată capabilă să perturbe pacea mondială. Nu este intenția noastră să anihilăm poporului german, dar numai atunci când național-socialismul și militarismul vor fi exterminate, germanilor vor avea speranța la o viață demnă și un loc în cadrul comunității internaționale”. Cei trei „mari” lideri s-au pus de acord în legătură cu conferinţa inaugurală a Organizației Naţiunilor Unite, care urma să aibă loc, conform celor convenite, în aprilie 1945 la San Francisco în SUA. Referitor la intrarea URSS în războiul împotriva Japoniei, liderul sovietic Stalin a consimţit ca, într-un interval de două sau trei luni după capitularea germană, să participe la acest război, dar a solicitat, în schimb, partea de sud a insulei Sahalin, insulele Kurile şi concesiuni în China. Că doar nu era fraier să nu ceară nimic la „bazarul” istoriei! Tot conform celor convenite, Germania urma să capituleze fără condiţii, urmând ca teritoriul său să fie împărţit în patru zone de ocupaţie. Merită menționat aici că Charles de Gaulle nefiind invitat la Ialta, Winston Churchill a obţinut, totuşi, ca una dintre aceste zone să fie atribuită francezilor. O „Declaraţie despre Europa eliberată” afirmă, printre altele, principiul autodeterminării popoarelor. Pe de altă parte, în ceea ce priveşte guvernul polonez, Conferinţa de la Ialta a validat revendicările lui Stalin: comuniştii din „Comitetul de la Lublin” vor acapara toată administraţia ţării. „Pohta ce-a pohtit” măcelarul sovietic! Frontiera estică a Poloniei rămânea, astfel, fixată pe linia Curzon, ducând la pierderea celor 150 km câştigaţi de polonezi în 1920, în urma războiului lor cu sovieticii. Normal, că doar nu era fraier Stalin să lase din mână prada! Chestiunea frontierei occidentale poloneze a fost amânată pentru altă dată.
Ulterior, Conferinţa de la Potsdam (desfășurată apoi în perioada 17 iulie-2 august 1945) a revenit asupra destinului Germaniei învinse şi va confirma transferul către URSS a oraşului Königsberg (azi Kaliningrad) şi a părţii septentrionale a Prusiei Orientale, precum şi cedarea către Polonia a teritoriilor germane situate în estul liniei Oder-Neisse. Aceste rectificări de frontiere, la est ca şi la vest, vor duce la dureroase deplasări de populaţie. Și la repercusiuni nedorite ce se manifestă până astăzi. Rezultatul negocierilor și concluziilor de la Ialta au rezidat într-o abundență de compromisuri care au rămas difuze în diverse puncte și probleme importante. Participanții la conferință plecaseră de la premisa că vor lua adevăratele decizii în Europa după încheierea războiului. Din această perspectivă, întâlnirea la nivel înalt de la Ialta a fost o conferință tranzitorie ce a proiectat unele decizii în viitor. Ca să fim cinstiți, în realitate, nu s-a câștigat nicio pace de durată la Ialta. Practic, cei trei „mari” lideri implicați nu au reușit să clarifice toate chestiunile rămase „în coadă de pește” precum și divergențele nici la Ialta, dar nici chiar la conferința de la Potsdam, de lângă Berlin, desfășurată ulterior la 17 iulie 1945. Drept urmare, acest blocaj perpetuu a pregătit terenul pentru viitorul „Război Rece”. În ceea ce privea România, merită să ne amintim că, într-un reportaj publicat de „El Pais”, regele Mihai I, ultimul lider politic din timpul celei de-a doua conflagrații mondiale care se mai afla în viață la momentul publicării interviului, afirma că nu îl va ierta niciodată pe premierul britanic pentru că a abandonat România. Acesta spunea textual că:„Bineînţeles că înţeleg de ce Churchill a crezut că era singura strategie posibilă, sau cel puţin din perspectiva britanică. Dar nu pot să-l iert, nici să i-o accept”, preciza regele Mihai. Ca să fim cinstiți și sinceri cu istoria, adevărul este că în 1944 devenise evident că înaintarea sovietică spre Berlin nu mai putea fi oprită, iar în timpul desfășurării Conferinței de la Ialta, Armata Roșie se afla deja pe teritoriul țării noastre de o perioadă bună de timp. Și mai trebuie să ne amintim că aproape peste tot unde Armata Roșie a intrat, s-a instaurat comunismul, adus „călare” pe tancurile acestei „exportatoare” de revoluții roșii…Apropo de spusele regelui Mihai despre Churchill, orice am spune sau orice am crede, Winston Churchill a fost un mare om de stat, mai ales pentru țara sa și pentru alianța în care „activa”! Fie că ne place sau nu, premierul britanic a urmărit permanent interesul țării sale, a metropolei britanice și a coloniilor acesteia. În acest context, era evident că Winston Churchill era mult mai interesat mai ales de Grecia, aceasta fiind implicată într-o importantă rută comercială favorabilă pentru Imperiul Britanic.
Conferința de la Ialta- între victorii și viitoare
La mai puţin de două luni după Conferința de la Ialta, Eisenhower, comandantul-şef al armatelor occidentale, îl informa pe liderul sovietic Stalin că, în loc să mărşăluiască spre Berlin, se va îndrepta spre Bavaria, decizie pe care Churchill nu a putut-o modifica. La 2 mai 1945, Berlinul a căzut în mâinile sovieticilor care, la data de 8 mai, au cucerit şi Praga. Cu excepţia Austriei, toate teritoriile ocupate de Armata Roşie au devenit state satelite ale URSS, în care principiul alegerilor libere, proclamat la Ialta, va fi încălcat cu toptanul, iar comuniştii au preluat puterea prin metode moscovite și cu ajutorul sovieticilor. Vorbind în sensul strict literar al expresiei, documentele reieșite din Conferința de la Ialta, secrete sau publice, nu au făcut nicio aluzie directă la „împărţirea lumii în sfere de influenţă”. În schimb, „plătitorii” prețului geopolitic din ţările din Europa de Est (precum și Charles de Gaulle, care a fost exclus de la această conferinţă), au popularizat pe larg ideea că „jocurile au fost făcute” la Ialta. De fapt, jocurile fuseseră făcute un pic mai înainte, dacă e să fim drepți cu evidența istorică. Realitatea este că, încă de la conferinţa de la Teheran din noiembrie-decembrie 1943, atunci când URSS a reuşit să obţină consimţământul de a păstra teritoriile cucerite între 1939 şi 1940 (ţările baltice, Karelia finlandeză, partea din Moldova şi Bucovina românească, teritoriile rupte din Polonia), şi de la cea din 9 octombrie 1944 de la Moscova, principiul unei împărţiri a sferelor de influenţă a fost acceptat de către Churchill. Ce a urmat a întărit cele discutate anterior. Adică raporturile de forţe militare şi politice au desăvârşit procesul, teritoriile ocupate de Armata Roşie căzând în sfera de influență sovietică. La drept vorbind, aceste acorduri nu au fost decât o etapă printre altele în construirea odioasei „Cortine de Fier” ce a existat pentru multe decenii între „lumea liberă” şi „lumea comunistă”.
Conferința de la Ialta- între victorii și viitoare
Ca o concluzie generală, Conferinţa de la Ialta din februarie 1945 a pus bazele hărții Europei care a urmat războiului. Dacă aceste hărți au fost bune sau rele, asta o mai putem discuta și putem să blamăm sau nu rezultatul! Adevărul evident reieșit în urma acestei conferințe este că, prin avantajele pe care sunt nevoiţi să i le ofere lui Stalin, Churchill şi Roosevelt permit URSS-ului să-şi poată extinde stăpânirea asupra Europei de Est. Sovietizarea țărilor Europei de Est, dar şi divizarea Germaniei îşi au originea intrinsecă în Conferinţă de la Ialta. Pentru câştigătorii războiului mondial, au existat două probleme majore: regimul ţărilor învinse precum şi frontierele acestora. Declaraţia de la Ialta stipula că ţările învinse trebuiau să-şi desemneze guvernele în urma unor alegeri libere. Mult mai complexe erau însă chestiunile teritoriale, în special problema Poloniei şi a Germaniei. Chestiunea Germaniei a fost rezolvată prin recurgerea la o împărţire în patru zone de ocupaţie, identică cu cea a Berlinului, care trebuia să dureze până la semnarea Tratatului de Pace, dar sovietizarea rapidă a părţii de est va duce la divizarea Germaniei, acesta devenind un simbol al ruperii Europei în două și în apariția „Cortinei de Fier”.
Pentru azi, am terminat de „măcinat” și v-aștept la următoarea întâlnire, cea de săptămâna viitoare. Până atunci vă doresc să v-aducă Cel de Sus doar ceea ce nu ați avut bun până acum! Să vă fie bine! Gânduri bune tuturor!
Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai
Surse, surse foto și lecturi suplimentare:
Arthur Conte, „Ialta sau împărțirea lumii”, traducere de Claudia Dumitriu, Editura Compania, București, 2000
Soulet, François J., „Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noastre”, Editura Polirom, Iaşi, 1998.
O’Neil, William L. „World War II: a Student Companion”. New York: Oxford UP, 1999
Lloyd C. Gardner, „Sferele de influenţă – Împărţirea Europei de către marile puteri la München şi Ialta”, Editura Elit, Bucureşti, 1993
Sulzberger, C. L., „American Heritage. New History of World War II.” Ed. Stephen E. Ambrose. New York: Viking Penguin, 1998
Henry Kissinger, „Diplomația”, traducere de Mircea Ștefănescu și Radu Paraschivescu, Editura All, București 2003
https://www.britannica.com/event/Yalta-Conference
https://historia.ro/sectiune/general/spionaj-la-conferinta-de-la-yalta-agenti-si-571463.html
https://ro.historylapse.org/conferinta-de-la-ialta
http://www.taiwandocuments.org/yalta.htm
http://stiri.tvr.ro/70-de-ani-de-la-conferinta-de-la-ialta_56456.html#view
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/ialta-impartirea-lumii-si-razboiul-rece
http://www.memorialsighet.ro/4-11-februarie-1945-conferinta-de-la-yalta/
https://adevarul.ro/international/in-lume/conferinta-ialta-70-ani-victoria-stalin-1_54d32d15448e03c0fd4c6c56/index.html
https://historia.ro/sectiune/general/ialta-impartirea-lumii-si-razboiul-rece-586615.html
https://www.rador.ro/2015/02/04/70-de-ani-de-la-conferinta-de-la-ialta/
https://infocultural.eu/conferinta-de-la-ialta-moment-de-cotitura-in-istoria-moderna/
https://infocultural.eu/conferinta-de-la-ialta-moment-de-cotitura-in-istoria-moderna/
https://www.trumanlibraryinstitute.org/wwii-m2v/
https://mapsontheweb.zoom-maps.com/post/156621559423/your-instructions-from-moscow-the-yalta
