Motto: „…niciodată românii, maghiarii, germanii nu vor putea dovedi că iubesc Transilvania dacă se urăsc între ei. Căci ura poate distruge nu doar case, poduri, instalații, ci mai ales sufletul omului. Istoria acestor locuri a dovedit-o!”– Vasile Pușcaș, istoric, în prefața sa la volumul „Dictatul  de  la  Viena,  Transilvania și relațiile româno-ungare (1940-1944)”

Stimaţi cititori și dragi amici, am să-ncep această „moară cu povești”, prin a vă spune că aceasta este, de fapt, partea a doua, o continuare a celei de săptămâna trecută, cea în care vă ziceam că voi reveni cu amănunte suplimentare referitoare la unele căi și metode prin care stăpânirea vremelnică din Ardealul de nord-est din perioada 1940-1944, urmare a Dictatului de la Viena, urmărea maghiarizarea forțată a românilor rămași în Ardealul ocupat. Reiterez și spusele mele de săptămâna trecută prin care ziceam că nici rândurile de azi nu se doresc a avea vreo conotație politică partinică ori naționalist-șovină ori „catalogabilă” altfel, ci reprezintă doar fapte, date și întâmplări istorice concrete! Vă mai aminteam săptămâna trecută despre un protest din 10 ianuarie a.c., care a avut loc în fața sediului Prefecturii Satu Mare, organizat fiind de „Asociația Județeană Satu Mare a românilor refugiați, expulzați și deportați în urma Dictatului de la Viena din 30 august 1940”. Vă ziceam atunci că obiectul acțiunii l-a constituit depunerea unui memoriu-protest față de cea de-a treia amânare privind plata indemnizațiilor urmașilor românilor expulzați în 1940, plată de care ar trebui să beneficieze prin Legea 154/2021. Între timp, membrii acestei asociații au organizat un alt protest în București, în fața clădirii guvernului Româniaie, în 19 ianuarie, dar, din nou, nici acest protest nu a avut „acoperirea mediatică” necesară, fiind, practic, estompat total de protestul „extins” al fermierilor și al transportatorilor.

Reiterez și azi părerea mea de săptămâna trecută prin care vă spuneam că, practic, nu poate exista o justificare corectă pentru o nedreptate intrată în categoria „repetabilei poveri” atunci când vine vorba de acele categorii sociale care beneficiază de indemnizaţii în urma unor mari suferinţe față de care legislativul a căzut de acord că sunt urmare a unor traume deosebite și teribile. Rămân la părerea emisă anterior, aceea cu durerea-n „cotul” istoriei manifestată de toți aflații temporar la timona „euforică” a „corabiei” românești…Dacă doriți să re-citiți cele scrise de mine săptămâna trecută, găsiți articolul la linkul următor https://jurnalfm.ro/printre-dictate-si-dictari/ .

Pe lângă alte câteva detalii despre perioada ocupației maghiare a Ardealului de nord-est în urma Dictatului de la Viena despre care aminteam săptămâna trecută, promiteam că azi voi face și o completare referitoare la modul în care se urmărea maghiarizarea forțată a românilor din Ardealul ocupat prin intermediul serviciului militar obligatoriu în armata maghiară. Astăzi, știm mai bine decât oricând, existând dovezi clare precum cristalul boemian, că, ocupând Transilvania de nord-est, Ungaria horthystă şi-a propus înlăturarea caracterului românesc al acesteia, printr-o ofensivă dusă constant pentru o schimbare radicală în plan demografic, o ofensivă împotriva şcolii româneşti, a bisericii, a proprietăţii, a numelor românești, a maghiarizării forțate a românilor ori prin schimbarea a însăşi aspectului localităţilor. Pentru atingerea acestor obiective, au fost utilizate toate metodele posibile, ajungându-se chiar la crime colective. Ideea principală în acest context este că totul a fost premeditat și nu a fost lăsat nimic la voia întâmplării. Încă din momentul ocupării regiunii cedate abuziv Ungariei lui Horthy s-a dorit ca schimbările să fie totale şi vizibile „din avion”. Pe lângă alungarea românilor care au devenit refugiați în România ciuntită de dictatele vremii, Ungaria a dezlănțuit o campanie furibundă de eliminare a tot ceea ce amintea de români și românism! Cu un orgoliu exacerbat, ziarele maghiare anunţau etapele pătrunderii armatei invadatoare în Ardealul de nord-est.

Pot da nenumărate exemple, dar una este explicită. Astfel, după intrarea honvezilor în Cluj, se anunţa că din oraş au dispărut „Piaţa Unirii”, strada „l.G. Duca”, inscripţia „Matei Corvin” de pe statuia din centru, acestea fiind înlocuite cu denumiri maghiare, aceasta fiind extinsă la absolut toate loxalitățile dibn regiunea ocupată. Despre Cluj, ziarele maghiare scriau că: „De acum, pe caldarâmul oraşului răsună bocancul honvezilor, copitele cailor maghiari, tancurile şi trupele maghiare care vor veghea la noua reînviere a oraşului de altădată.” Adevărul este că tot „vizibile” s-au dorit să fie şi asasinatele şi schingiuirile sistematice petrecute în zonele ocupate, pentru a-i face pe cât mai mulţi români să se refugieze în România. La fel, tot „vizibile” s-a dorit să fie și răpirile/hoțiile asupra proprietăţilor româneşti, precum și agresiunile directe împotriva şcolilor şi bisericilor românești. Aminteam săptămâna trecută despre mai multe materiale de sinteză alcătuite de serviciile de informații românești referitoare la situația românilor din zona ocupată. Într-un astfel de material de sinteză alcătuit de Biroul Contrainformaţii al Secţiei a II-a a Marelui Stat Major al Armatei Române, în 1945, intitulat „Studiu documentar asupra atrocităţilor comise de unguri faţă de populaţia română din Ardeal în timpul de la 1940-1945”, se sublinia faptul că, în întreaga perioadă a ocupaţiei horthyste, „toate manifestările ungurilor, faţă de populaţia românească din acest teritoriu, au fost animate numai de dorinţa de a răzbuna o pretinsă nedreptate istorică ce i s-ar fi cauzat prin Tratatul de la Trianon şi de ura implacabilă împotriva a tot ceea ce este românesc, întreţinută şi transmisă timp de veacuri printr-o intensă propagandă şovină. Ungurii revizionişti, şovini, iredentişti, răzbunători şi provocatori din fire, nu au cunoscut nici limită şi nici scrupule în calea realizarii ideii înfăptuirii. Ungariei Milenare, la care să se încorporeze întreaga Transilvanie, curăţată, dacă este posibil, complet, de elementul românesc existent în acest teritoriu. Aceştia sunt oamenii, sentimentele şi ideile ale căror manifestare influenţată de diferite evenimente politico-militare, s-a concretizat prin faptele odioase inserate în tabelele anexă.” Este de remarcat, conform tuturor informațiilor existente, „concentrarea efortului distructiv al ocupantului asupra intelectualităţii româneşti – preoţi, învăţători, funcţionari – categorie socială în jurul căreia se strângeau comunităţile româneşti şi rară de care acestea puteau fi mai uşor deznaţionalizate. Este evident faptul că şi această caracteristică a represiunii demonstrează existenţa unui plan de înfăptuire metodică a purificării etnice”.

Autorităţile maghiare au acordat un rol foarte important deznaţionalizării românilor prin armată, mai precis prin serviciul militar obligatoriu și prin concentrarea în companiile de muncă forțată. Conform informaţiilor ajunse la Bucureşti, în această direcție s-a acţionat foarte intens și metodic, fiind folosite cele mai diverse căi și metode, plecând de la simpla persuasiune până la violenţă fizică, violență care nu prea lipsea „din ecuație”. Ca şi în celelalte domenii în care s-a acționat pentru maghiarizarea forțată, Legea generală a apărării naţionale, cea din 4 martie 1939, a fost aplicată adăugându-i-se elemente specifice doar în ceea ce-i viza pe români. Ulterior, au „curs” nenumărate ordine ale Marelui Stat Major maghiar care înrăutăţeau la extrem situaţia românilor din Ardealul de nord-est. Astfel, aș dori să enumăr câteva dintre acestea, așa cum le-am regăsit în sursele inserate la final:

– Ordinul Ministerului Honvezilor 25 092/1941, care fixează proporţia minoritarilor în unităţile militare la 50 %;

– Ordinul Ministerului Honvezilor 33 000/20 iunie 1943, care stabilea procentul românilor din unităţile trimise pe front la 30%;

– Ordinul Armatei a lI-a, general Gusztav Jany, din 24 ianuarie 1943, referitor la conduita trupelor maghiare de pe front;

– Ordinul 42 383/1943, al M.St.M. maghiar, referitor la acţiunea Armatei ungare;

– Ordinul 28 023/ 1943 al Corpului IX Armată Cluj, relativ la convertirea românilor la religiile maghiare.

Firește, mai sunt destule, dar am să mă opresc aici cu această enumerare.Trebuie amintit și faptul că numărul românilor recrutaţi în armata maghiară, pe localităţi, era procentual, mult mai mare decât al maghiarilor, încălcând ponderea fiecărei etnii așa cum era aceasta stabilită prin ordinele despre care vă ziceam anterior. La Bucureşti, au ajuns informații destul de clare privind recrutările din foarte multe localităţi din zona ocupată. Astfel, un raport al Serviciului Secret de Informații din 9 februarie 1942 arăta că, în comuna Floreşti, județul Cluj, erau 1 600 locuitori, din care 1 028 români, din care au fost concentraţi 30 români şi niciun ungur. În comuna Gilău, tot din jud.Cluj, cu 2.000 locuitori, din care 1.006 români, au fost concentraţi 70 români şi, firește, niciun ungur. Asemănător, la Apahida, erau 1.500 români şi 70 maghiari și au fost chemaţi sub arme doar 60 români și niciun maghiar. Niciun maghiar nu a fost luat în armată nici din alte localități precum: Bucium, Sălaj ori din Morău, Someş etc. Mai merită menționat că, în „Buletinul Informativ al M.St.M.” maghiar din 1 decembrie 1942, se consemna prezenţa minoritarilor în armata maghiară și, conform acestor date oficiale maghiare, români erau în armata maghiară, la acel moment, 130.000, iar dintre aceştia, 60.000 se aflau pe front în URSS, 15.000 în companiile de muncă din Ucraina, iar alţi 55.000 în companiile de muncă din Ungaria. Discutam recent despre aceste cifre cu cineva și respectiva persoană spunea: „Ei, n-au fost chiar așa de mulți!”. Monșer, bine-ar fi să nu vezi doar cifre și să îți dai seama că aceia erau oameni ca și tine, numai că le-a fost furată țara și viața! În același an 1942, dintre români, fuseseră declarați oficial 2.500 morţi şi 3.000 răniţi. În foile de evidenţă ale unităţilor militare maghiare, românii erau identificaţi separat, tocmai pentru a li se aplica un „regim aparte”.Trebuie amintit și faptul că preoţilor români, cu precădere, li se crea o situaţie specială, fiind izolaţi de militarii români, conform Ordinului Ministerului Apărării Naționale maghiar nr 25 092/Cab./22.XII.1941și de un regim foarte dur „beneficiau” românii încorporaţi şi trimişi în companiile de muncă.

Există dovezi nenumărate că aceștia erau folosiţi mai ales în munca la mine şi la căile ferate, în condiții dure și inumane. Apropo de aceste companii de muncă forțată, la jumătatea lunii mai 1943 erau, conform raportului SSI: „Compania 1002 la Bacskertes; 1011 la Hargittafurdă (aparţinând de Centrul de recrutare Reghin); 1013 la Ambrozfalva (Cenad); 1042 la Munkacs; 1046 la Budapesta (a Centrului de recrutare Marghita); 1050 la Deda-Bistra (Mureş); 1054, la Urkut (Veszprem; de la Centrul de recrutare Marghita); 1055 la Kiskunlachaza; 1060 la Monor-Năsăud; 1061 la Topliţa; 1064 la Kardoskut (Csongrad); 1067 la Csepel (cu recruţi din Tăşnad); 1076 la Sajoszentpeter; 1052 la Negrileşti, Someş; 1083 la Gyar-Zseliz.” Documentul SSI sublinia și dublarea unora din unităţile de muncă, cu păstrarea aceloraşi numere. Din aceeaşi lună, adică mai 1943, datează o altă notă a SSI privind „Grupul de construcţii din Ardeal”. Acesta îşi avea comandamentul la Jibou, jud. Someş, în castelul contelui Teleky. Alte documente mai consemnau companiile de muncă forțată din minele de cărbuni având numerele 1045, 1047, 1551, 1552 etc. Cei mai mulţi români erau în compania din Tatabanya, adică 9006. Pe de altă parte, foarte mulţi români erau puşi să lucreze la diverse fortificaţii, într-un regim de muncă forțată draconică. Merită amintit și faptul că, în toată perioada războiului, o parte importantă din românii concentraţi în aceste companii de muncă forțată erau trimişi la muncă în Germania, iar din aceste detaşamente de muncă făceau parte şi multe femei. Aceasta în condițiile în care mobilizarea pentru muncă era legiferată și funcţiona pe tot teritoriul Ungariei, având un caracter semi-militar. Un alt raport al  SSI datat la 8 mai 1942 sublinia că „rechiziţionarea forţată a românilor, de tip militar, a luat aspectul unor deportări în masă din toate judeţele Ardealului cedat”. Aceste „rechiziționări forțate” ale oamenilor aveau acelaşi caracter ca şi companiile militare de muncă. În acest context, în aceleași rapoarte SSI, foarte des era semnalată la Bucureşti practica permanentă a maghiarizării românilor înrolaţi/concentrați în armata maghiară. Adiacent, aceştia erau forţaţi să treacă la bisericile maghiare, având şi promisiunea trimiterii în zone mai puţin periculoase. Primii asupra cărora se făceau presiuni erau chiar preoţii ortodocşi, iar acestora li se promitea chiar şi lăsarea la vatră dacă își lepădau credința strămoșească. Nu-i ușor de ghicit de ce! Fenomenul era atât de răspândit, încât a fost tratat pe larg în marea sinteză documentară alcătuită la guvernul României în luna mai a anului1944. În unele unităţi militare maghiare, chiar comandanţii unităților le cereau răspicat militarilor români să-şi părăsească religia şi limba. În sinteza amintită anterior, procedeul era exemplificat prin cazul colonelului Bodnar Bela, comandantul Divizionului 1 Artilerie Călăreaţă din Oradea, cel care, la 16 februarie 1942, le-a cerut militarilor români să se lepede de religia, numele şi limba lor, spre a deveni unguri, deoarece „nu va trece mult timp până când şi apele, codrii şi pietrele vor vorbi numai ungureşte„. Totodată, asupra rezerviştilor români concentrați se făceau presiuni majore încă din momentul când ajungeau la cercurile de recrutare. În rapoartele SSI era precizat și exemplul Cercului de recrutare Gherla: „Rezerviştii români chemaţi aici, imediat după prezentare, sunt introduşi într-o cameră aparte şi sfătuiţi să treacă la una din religiile maghiare, mărturisindu-le candid că ei n-ar fi de fapt decât unguri deznaţionalizaţi în timpul stăpânirii româneşti. În caz de rezistenţă, comandanţii unguri recurg la promisiuni ademenitoare şi la ameninţări.” Românilor li se promitea, printre altele: desconcentrarea și lăsarea la vatră, ajutoare materiale, aprovizionarea regulată cu alimente şi încălţăminte. Firește, erau doar promisiuni! Printre ameninţările proliferate în caz contrar, excelau următoarele: concentrarea pe termen mai lung, trimiterea pe front, expulzarea, trimiterea în tabere de muncă forțată. Alături de ofiţerii și subofițerii maghiar, imai exercitau presiuni asupra românilor mobilizați/concentrați şi preoţii militari maghiari, iar aceștia îşi extindeau acţiunea şi în comunele din care proveneau respectivii români. Printre exemplele consemnate de SSI se afla și acela al preotului militar colonel Huszar Andras din Cluj. Acesta, în septembrie 1942, a ajuns în comuna Păuleşti, judeţul Satu Mare, unde i-a strâns pe bărbații români şi le-a propus să treacă la religia reformată. Deoarece a fost refuzat, preotul militar maghiar s-a adresat Cercului de recrutare Seini, care apoi i-a concentrat pe toţi bărbaţii români din satul Păuleşti, drept răzbunare în urma refuzului. În raportul SSI din mai 1944, se specifica faptul că: „efectul acţiunii de deznaţionalizare desfăşurată de cercurile de recrutare este deosebit de însemnată, întrucât foarte mulţi români concentraţi au sfârşit prin a se declara unguri, a-şi maghiariza numele şi a trece la religiile maghiare.” S-a mers atât de departe încât s-a ajuns ca în comune curat româneşti, precum Şintereag, Dindeşti şi altele din judeţul Someş, până la 80% din români au fost forţaţi să treacă forțat la religia reformată. Aceleaşi presiuni asupra românilor se făceau şi în taberele de muncă. În aceste tabere de muncă erau repartizaţi românii care nu acceptau maghiarizarea, fiind supuşi unui „tratament de nesuportat”. Datele oficiale confirmă faptul că aceste tabere de muncă erau peste o sută, compuse fiind numai din români. În ultimul raport SSI menționat anterior, se mai spunea că: „Din cele arătate reese existenţa unei acţiuni de deznaţionalizare în armată, bine studiată şi perseverent urmărită, iar rezultatele ei sunt în cea mai mare parte pozitive pentru unguri, întrucât numărul românilor deznaţionalizaţi, deşi greu de precizat, este totuşi foarte mare.”

Autorităţile centrale maghiare acordau o importanţă atât de mare acţiunii respective de maghiarizare forțată, încât au indicat-o şi în documente oficiale, fără a se feri de ceva ori de cineva. Astfel, în acest context, Corpul II Armată maghiar din Cluj, a transmis unităţilor din toată Transilvania de nord-est instrucţiuni speciale pentru maghiarizarea românilor, reunite în Ordinul 28.023/25 noiembrie 1943. Acest Ordin purta titlul „A Visszamagyarositas vezérfonála”, adică, în traducere, „Călăuza remaghiarizării”. Scopul inserat în document era acela „de a trezi conştiinţa naţională maghiară” în rândul „ungurilor românizaţi”. La încorporare, recruţii erau triaţi şi clasaţi în raport cu „gradul de românizare„, iar apoi, în primele şase săptămâni erau supuşi unui control riguros şi li se făcea educaţie pentru „aclimatizarea naţională”. Recruţii români erau puşi în situaţia de a nu putea să-şi folosească deloc limba maternă. Educaţia se făcea în şedinţe teoretice, prin participarea la servicii religioase în limba maghiară, prin şezători de tabără „cu program şovinist”. Armata mahgiară era folosită şi ca un veritabil instrument pentru a întreţine şi amplifica ura împotriva românilor, printre militarii de origine etnică maghiară. Pentru aceasta, era utilizată cu precădere revista destinată militarilor „Kepes Tabori Ujsag” (adică „Revista ilustrată de front”). Edificator pentru această campanie destinată menţinerii sentimentului colectiv de ură faţă de români era numărul din 11 decembrie 1943 al revistei, care era trimisă maghiarilor aflați pe front. În aceasta, era contestată Adunarea de la Alba Iulia din 1918 şi erau dur și violent criticate manifestările din România dedicate împlinirii a 25 de ani de la acea adunare: „Avertizăm pe români că Ardealul de 1.000 de ani a fost în stăpânirea Ungariei şi nu a României. Îi mai avertizăm că niciodată n-am renunţat la Ardeal, nici atunci când verdictul de la Trianon l-a rupt de la noi. Avertizăm pe români ca să fie prudenţi cu întinderea coardei. Astăzi nu trăim timpurile din 1918. Ungaria niciodată nu va renunţa la Ardeal, şi drepturile nu numai că le pretindem, dar le vom şi apăra.” Tot pe front erau trimise multe ziare ungureşti cu articole defăimătoare la adresa armatei române. Culmea, se presupunea că pe front erau armate aliate…

Aceste ziare scriau, în iulie 1941, chiar în momentul ofensivei românești victorioase pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei, că germanii i-ar fi luat comanda lui Ion Antonescu, că soldaţii români erau mânaţi „cu revolverul” de germani, că un întreg corp de armată român s-a predat ruşilor, iar ca represalii, germanii au înecat în Prut 20.000 de români și multe alte bazaconii de propagandă. Există date concrete care confirmă că, în mod constant, militarilor maghiari li se făcea o educaţie anti-românească constantă şi erau puşi să asiste la umilirea militarilor români. În fiecare moment, era defăimat tot ceea ce era românesc de către comandanţii unguri, folosindu-se vechea teză a inferiorităţii poporului român și a lipsei lui de civilizaţie în comparație cu cel maghiar, firește. Ţelul era dublu: pe de o parte, întărirea sentimentului de superioritate al militarilor maghiari şi de dispreţ la adresa românilor, iar pe de altă parte, de crearea printre militarii români a sentimentului de jenă/ruşine pentru originea lor etnică şi dorinţa de a se maghiariza cât mai rapid. „Purificarea etnică” clamată în războaiele iugoslave din anii 90 ai secolului trecut au avut un precedent pe la noi, cu multe decenii înainte! În contextul celor expuse anterior, cred că merită amintit că în Ardeal, românii nu erau majoritari doar în raport cu maghiarii şi secuii, ci deţineau şi o majoritate absolută, în raport cu toate minorităţile etnice la un loc. Ce era trist era faptul că România nici măcar nu pierduse prin luptă acest teritoriu, Ungaria refuzând, cu evidentă laşitate, o confruntare directă, pe câmpul de luptă, convinsă fiind că nu va fi în stare să-i faca faţă. În perioada stăpânirii maghiare a Ardealului de nord-est, adversitatea dintre cele două popoare s-a accentuat, din păcate, mai ales din cauza atrocităţilor anti-românești ale administraţiei maghiare, la care a participat cea mai mare parte a populației maghiare din regiunea respectivă. Maghiarii erau satisfăcuţi de faptul că au câştigat, în 1940, jumătate din Transilvania, dar orgoliul lor nemăsurat nu se împăca cu ideea că ceea ce câştigaseră era doar un cadou din partea Berlinului şi Romei și ei nu fuseseră în stare să înfrângă armata română. Tocmai de aceea, s-a încercat să se făurească o „aură de eroism” armatei maghiare care intra în zona cedată lor prin Dictat. Pentru ca situația să devină chiar caraghiasă, militarilor maghiari li s-au ridicat veritabile arcuri de triumf în localităţile unde intrau „glorioşi”, iar în oraşele principale, însuşi Miklos Horthy, pe un cal alb, se afla în fruntea trupelor. Intrări de operetă ieftină! Peste toate, ca să dea impresia unei „cuceriri vitejeşti”, răzbunătoare pentru umilinţa acceptării Tratatului de la Trianon din 1920 şi a ocupării Budapestei din 1919, a fost adusă o forţă militară cu totul disproporţionată ca efective, mărşăluind prin zona ocupată ca după un război victorios, deşi nu se trăsese nici un glonţ împotriva „inamicului”, adică împotriva armatei române. Concret, în operaţiunea „de operetă” au fost implicați 309.932 militari, la care se adăugau cca.7.300 membri ai administraţiei militare, 2.268 subofiţeri, 56 ofiţeri şi trei detaşamente de urmărire ale Poliţiei, 1.200 subofiţeri, 17 ofiţeri şi trupa aferentă aparţinând Jandarmeriei maghiare.

Dacă, imediat după Dictatul de la Viena din august 1940, autorităţile și presa oficială de la Budapesta s-au arătat foarte mulţumite, afirmând chiar că nu speraseră să obţină atât de multe, foarte iute după aceasta au anunţat că nu este de ajuns, că ţelul este recucerirea întregii Transilvanii şi a Banatului. Este clar că toate acestea au generat o situaţie de-a dreptul explozivă în relaţiile dintre România şi Ungaria în toată perioada ocupaţiei maghiare a Ardealului de nord-est, Germania a împiedicat transformarea acestei situaţii explozive într-un conflict militar deschis între cele două țări. În condiţiile războiului împotriva URSS, Berlinul avea nevoie doar de linişte în spatele frontului. Totdată, Germania avea nevoie ca atât armata maghiară cât şi armata română să participe la războiul împotriva URSS, nu să se lupte între ele. Pe de altă parte, Berlinul dorea să folosească doar în beneficiu propriu rezervele de petrol şi cele agricole ale României. Germania nu a admis un război între cele două țări, acţionând pentru menţinerea statu-quo-ului teritorial, concomitent, însă, întreţinând şi speranţele ambelor tabere în satisfacerea ţelurilor lor, satisfacere condiţionată, evident, de fidelitatea faţă de Reich. În timpul operaţiilor de ocupare şi după ocuparea teritoriului cedat prin Dictat, sub administraţia militară, armata şi populaţia maghiară – aceasta din urmă prin organizaţiile sale paramilitare: „Rongyos Garda” („Garda Zdrenţăroşilor”), „Levente” („Vitejii”), „Tuzharcosok” („Luptătorii din Linia de Foc”), asistate de armată, de poliţie şi de jandarmeria maghiară – au dezlănţuit şi au întreţinut, permanent și minuțios, o teroare inimaginabilă azi împotriva populaţiei româneşti. Această teroare, desfăşurată pe întreaga întindere a teritoriului cedat, s-a manifestat permanent, pe toată durata ocupației prin: jigniri, insulte grosolane, ocări cu caracter șovin, bătăi crunte, arestări fără motiv, internări în lagăre de concentrare ori tabere de muncă, dese expulzări, schingiuiri din orice motiv li se năzărea, omoruri individuale dar şi colective şi alte fărădelegi, ca violurile, tâlhăriile etc), care, toate adunate, au transformat viaţa populaţiei româneşti într-un veritabil iad.

Trebuie să amintim și faptul că în unele comune, cum a fost cazul de la Ip şi la Trăznea din judeţul Sălaj, trupele maghiare au răpus o parte însemnată din populaţie şi au ucis nu doar bărbaţi, ci şi femei şi copii, cu o cruzime de neînchipuit. Toată această teroare, începută sub administraţia militară inițială şi continuată permanent, nu s-a desfăşurat haotic, ci după un plan bine pus la punct și pus în practică cu vădită consecvență.Obiectivele evidente ale acestei acțiuni de teroare era neutralizarea și nimicirea elitelor româneşti (în principal, a intelectualilor de la oraşe, a preoţilor şi învăţătorilor de la sate), pentru ca astfel, masele ţărăneşti, rămânând fără conducătorii şi ocrotitorii lor fireşti, să poată fi mai uşor maghiarizate sau, la, nevoie, chiar șterse de pe fața pământului. Din sursele pe care le-am parcurs la documentarea prezentului material, doar pentru toamna ocupației efective din 1941, a rezultat că numărul victimelor regimului de teroare, început inițial de armata maghiară de ocupaţie şi continuând până la final de octombrie 1941, a fost următorul: omorâţi 919; schingiuiţi 771; bătuţi 3.373; arestaţi 13.359.

Totalizată pe judeţe, statistica acestor atrocităţi din perioada septembrie-octombrie 1941 era astfel: Bihor 3.565; Ciuc 510; Cluj 6.157; Maramureş 282; Mureş 2.481; Năsăud 162; Odorhei 140; Satu Mare 1.184; Sălaj 1.759; Someş 1.599; Trei Scaune 583. La această situaţie, mai  trebuie adăugat grupul de români expulzaţi în număr de 12.595, dar și românii refugiaţi inițial în număr de 123.916. Concluzia evidentă și dureroasă a fost că populaţia românească din Ardealul de nord-est, care a ajuns temporar sub stăpânirea Ungariei, a trăit una dintre cele mai grele şi dureroase încercări ale existenţei sale. Din păcate, aducându-vă aminte de protestele despre care vă aminteam pe la începutul „morii” de azi (dar și în materialul de săptămâna trecută), urmașii celor refugiați trăiesc, în continuare, rușinea nebăgării în seamă fix de conducătorii țării de la care așteaptă o alinare minimă. Din păcate, acestora le lipsește mintea, sufletul și educația necesară pentru a alina ce trebuie alinat! Nimic nu mă poate schimba în această apreciere!

Pentru azi, am terminat de „măcinat” și v-aștept la următoarea întâlnire, cea de săptămâna viitoare. Până atunci vă doresc să v-aducă Cel de Sus doar ceea ce nu ați avut bun până acum! Să vă fie bine! Gânduri bune tuturor!

Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai

Surse, surse foto și lecturi suplimentare:

Vasile Pușcaș,„Dictatul  de  la  Viena,  Transilvania și relațiile româno-ungare (1940-1944)”, Fundația Culturală Română, 1995

Neagu Cosma, „Dictatul de la Viena (30 august 1940). Consecință a crimei organizate statal de către Ungaria și a colaboraționismului unor unguri din România”, Bravo Press, 1996

Ioan Lăcătușu, Vasile Stancu, „Dictatul de la Viena și consecințele sale asupra poporului român”,  Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2020

Petre Ţurlea, „Români şi unguri”, Ploieşti, Karta-Graphic, 2018

Milton G. Lehrer, „Ardealul pământ românesc (Problema Ardealului văzută de un american)”, Ediție completă îngrijită de Edith Lehrer și Ion Pătroiu, Editura Vatra Românească, Cluj-Napoca, 1991

Ureche, Valeriu – Organizarea administrativ-teritorială a României 1918-2000, Ed. Augusta, Timişoara, 2000

Ioan Scurtu, Theodora Stănescu-Stanciu, Georgiana Margareta Scurtu „Istoria Românilor între anii 1918–1940.”

Mihail Manoilescu, „Dictatul de la Viena. Memorii iulie-august 1940”, București, Editura Enciclopedică, 1991.

Olimpiu Matichescu,„Opinia publică internațională despre Dictatul de la Viena”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1975.

Marinescu, Aurel Sergiu, „Înainte și după Dictatul de la Viena”, Ed. Vremea, 2000.

Ioan Scurtu, „Istoria Romaniei în anii 1918-1940. Evoluția regimului politic de la democrație la dictatură”, Editura Didactică și Pedagogică, București.

Nicolae Ciachir, „Marile puteri și România (1856 – 1947)”, Editura Albatros, București, 1996

Tabloul Ministerului Afacerilor Interne, nr. 1437 /52 din 29/X/1941

https://centers.ulbsibiu.ro/ccpisc/wp-content/uploads/2016/02/Ochea1.pdf

http://amnr.defense.ro/news/view/34

https://intelligence.sri.ro/regatul-secretelor-detalii-despre-activitatea-serviciilor-de-informatii-interbelice/

https://dspace.bcucluj.ro/bitstream/123456789/136239/1/BCUCLUJ_FG_S5661_1932.pdf

https://www.academia.edu/44491648/Vasile_Pu%C8%99ca%C8%99_Dictatul_de_la_Viena_Transilvania_%C8%99i_rela%C8%9Biile_rom%C3%A2no_ungare_1940_1944_Ed_%C8%98coala_Ardelean%C4%83_Cluj_Napoca_2020_363_p_%C3%AEn_Revista_Tabor_XVI_11_2020_p_89_92

https://www.eternalechoes.org/application/files/2016/1004/4016/the-romanian-population-under-occupation_ro_eternal_echoes.pdf

https://www.art-emis.ro/istorie/dictatul-de-la-viena-confesiuni-1

75 ani de la Dictatul de la Viena, 30 august 1940

http://diam.uab.ro/istorie.uab.ro/publicatii/colectia_bcss/bcss_3/24_miloiu.pdf

http://www.itc-cluj.ro/racism/ccr28sept.pdf

30 august 1940. Dictatul de la Viena

http://www.vistieria.ro/carti/istoria_romanilor/teroarea_horthysto-fascista.pdf

http://holocausttransilvania.ro/ro/exhibits/show/legislatia-antisemita-exp/legislatia-antisemita-ung

https://www.researchgate.net/publication/282286012_EVOLUTIA_FRONTIEREI_ETNICE_SI_POLITICE_ROMANO-MAGHIARE_REFLECTATA_IN_DOCUMENTE_ISTORICE_MAGHIARE

Dictatul de la Viena și destructurarea bisericii românești sătmărene – “Cine nu-şi cunoaşte trecutul, va fi condamnat să-l repete”. (Goethe)

http://www.ancheteonline.ro/2018/01/pozitia-lui-antonescu-fata-de-atrocitatile-horthyste-din-n-v-transilvaniei-discutiile-cu-hitler-si-mussolini/

https://www.bcucluj.ro/synfilebibdigit/periodice/transilvania/1941/BCUCLUJ_FP_279996_1941_072_004.pdf

https://www.bcucluj.ro/synfilebibdigit/periodice/transilvania/1941/BCUCLUJ_FP_279996_1941_072_001.pdf

https://www.amosnews.ro/arhiva/istorie-tragica-masacrele-din-transilvania-nord-1940-1944-04-04-2009

http://www.edrc.ro/docs/docs/eticaminoritara/IntregVolumul.pdf

https://jurnalul.ro/special-jurnalul/dictatul-de-la-viena-iertam-dar-nu-uitam-623585.html

https://rasunetul.ro/golgota-bisericii-romanesti-din-ardealul-de-nord-sub-ocupatia-hothysta-1940-1944

https://historia.ro/sectiune/general/ultimul-act-al-dramei-romaniei-mari-arbitrajul-de-569863.html

https://historia.ro/sectiune/general/anularea-dictatului-de-la-viena-569349.html

https://www.rumaniamilitary.ro/visul-ungariei-mari-si-serviciile-secrete-de-informatii-ale-romaniei-3

https://www.academia.edu/36049173/NEMUL%C5%A2UMIREA_PROFUND%C4%82_A_INTELECTUALILOR_MAGHIARI_CLUJENI_FA%C5%A2%C4%82_DE_DICTATUL_DE_LA_VIENA_O_NOT%C4%82_DIPLOMATIC%C4%82_DIN_1941_in_Anuarul_Institutului_de_Istorie_George_Bari%C5%A3iu_din_Cluj_Napoca_tom_LIV_2015_p_315_319

https://scoalaardeleanacluj.ro/shop/istorie-contemporan%C4%83-c-169/dictatul-de-la-viena-transilvania-%C5%9Fi-rela%C5%A3iile-rom%C3%A2noungare-19401944-ebook-p-505.html

https://larics.ro/dictatul-de-la-viena-si-urmarile-lui-investigarea-traumei-istorice-la-romanii-din-covasna-si-harghita/

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/tag/spionajul-maghiar-in-romania/

https://www.dacoromania-alba.ro/nr78/falsi_martiri.htm

https://www.incisivdeprahova.ro/2022/08/06/datele-si-informatiile-detinute-de-serviciile-secrete-ale-tarii-noastre-dovedesc-penetrarea-de-catre-serviciile-de-informatii-ale-ungariei-structurilor-de-decizie-romanesti-la-toate-nivelurile/

https://pdfcoffee.com/bogdan-teodor-serviciul-secret-in-perioda-interbelica-pdf-free.html

https://www.mediafax.ro/cultura-media/o-carte-pe-zi/o-carte-pe-zi-catolicismul-si-revizionismul-maghiar-de-petre-turlea-19014795

https://mesageruldecovasna.ro/80-de-ani-de-a-dictatul-de-la-viena-dainuire-romaneasca-prin-credinta-si-cultura-ii/

https://www.cuvantul-liber.ro/440803/dictatul-de-la-viena-nu-a-sugrumat-vocea-romanilor-din-ardeal/

https://www.agerpres.ro/social/2024/01/10/satu-mare-protest-al-urmasilor-romanilor-expulzati-in-1940-in-urma-dictatului-de-la-viena–1230185

https://www.romania-actualitati.ro/emisiuni/istorica/traznea-si-ip-septembrie-1940-id101011.html