„Moara cu povești”. Printre Dictate și „dictări”…
de Nicolae Uszkai, Brașov

Motto: „…niciodată românii, maghiarii, germanii nu vor putea dovedi că iubesc Transilvania dacă se urăsc între ei. Căci ura poate distruge nu doar case, poduri, instalații, ci mai ales sufletul omului. Istoria acestor locuri a dovedit-o!”– Vasile Pușcaș, istoric, în prefața sa la volumul „Dictatul  de  la  Viena,  Transilvania și relațiile româno-ungare (1940-1944)”

Stimaţi cititori și dragi amici, vă invit, din nou, la „moara cu povești”, pentru o altă călătorie în timp, undeva după jumătatea lunii ianuarie a anului 1941, în anul următor celui în care „astrele” istoriei „s-au aliniat” tare prost pentru poporul român și când s-au pierdut masiv teritorii din ceea ce, cu două decenii înainte, devenise România Mare. Probabil că materialul de azi vi se va părea prea lung, dar eu, totuși, cred că este prea scurt spațiul editorial pentru problema pe care o aduce în dezbatere! Precizez că majoritatea informațiilor pe care le puteți afla aici sunt rezultate direct din multiplele surse inserate la final, iar eu n-am făcut decât să adun din acestea câteva aspecte și a vi le așeza în aceste câteva rânduri. Cine dorește a aprofunda cu lecturi suplimentare, aceste surse sunt foarte utile!  Pentru „moara cu povești” de azi am ales, din nou, un subiect „nu prea cuminte” și care mai trezește și azi, la multe decenii după acele „fapte, date și-ntâmplări” ecouri pe planuri destul de „încinse” politic, social și chiar geopolitic…Precizez dintru început că rândurile de azi nu se doresc a avea absolut nicio conotație politică partinică actuală ori naționalist-șovină ori „catalogabilă” altfel, ci reprezintă doar fapte, date și întâmplări istorice „dovedibile” oricând! Vă cer scuze pentru „invențiile” mele în domeniul lingvistic! Motivele pentru care „moara” mea de azi va măcina despre urmări peste decenii ale răpirii Ardealului de nord-est (unii îi spun Ardealul de nord, dar vorbim despre același areal) prin celebrul Dictat de la Viena se împart în două. Primul se referă la faptul că recent, la Satu Mare, a avut loc un protest (în reluare, de fapt, similar celui din anul precedent) organizat de „Asociația Județeană Satu Mare a românilor refugiați, expulzați și deportați în urma Dictatului de la Viena din 30 august 1940”. Astfel, pe data de 10 ianuarie 2024, membrii acestei asociații au fost prezenți în fața sediului Prefecturii Satu Mare pentru a depune un memoriu-protest față de cea de-a treia amânare privind plata indemnizațiilor urmașilor românilor expulzați în 1940, plată de care ar trebui să beneficieze prin Legea 154/2021. Din păcate, în baza altei legi anterioare, beneficiază de niște indemnizații compensatorii doar câteva categorii de minoritari de pe teritoriul românesc, dar…românii nu! Eu nu zic, Doamne ferește, să „dispară” capra vecinului, ci să aibă toată lumea capra sa, conform legilor emise chiar de statul nostru! Menționez că, din câte cunosc eu, această manifestare a fost una pașnică, fără excese care să perturbe liniștea publică, și s-a desfășurat doar pentru ca membrii asociației să-și poată revendica dreptul prevăzut în Legea 154/2021. Din păcate, protestul acesta nu a avut „acoperirea mediatică” a altor proteste mai mult sau mai puțin importante, poate pentru că nu ne mai știm istoria și începem s-o uităm. Iar dac-o uităm (cu referire directă la conducătorii noștri „vajnici”) ne va durea-n „cotul” istoriei de greșelile acesteia și, drept urmare, avem toate șansele să ni se repete „pățanii” similare! Din păcate, guvernele aflate la „cârma” țării (din ce în ce mai des aflate cu oiștea-n gardul istoriei, în opinia mea…) continuă să supună unei ruşini nedemne pe urmaşii românilor expulzaţi din Ardealul de nord-est în anul 1940 prin impunerea și în luna trecută a unei noi amânări la plata indemnizaţiilor timp de un an. Această practică guvernamentală demonstrează, din păcate, lipsa totală de respect și interes a celor care „ne conduc” pentru soarta categoriilor sociale afectate de „șuturile” nedrepte ale istoriei. Este la mintea cocoșului că impactul bugetar este aproape nesemnificativ în comparație cu „n-șpe” mii de sinecuri create de toate laturile „politrucești” ale vieții noastre contemporane, iar „liderii” nației ar trebui să știe (or fi absentat de la școală sau și-au dat „bac’ ”-ul mai târziu?) că urmaşii românilor expulzaţi în 1940 din localităţile lor în urma Dictatului prin care o parte însemnată din Ardeal a fost cedat Ungariei reprezintă o categorie socială aparte, provenind din familii care au suferit dur, groaznic și fără compensații în faţa terorii instituite de ocupația horthystă, având, practic, singura vină că s-au născut români pe pământ românesc. Repet, nu doresc să am nicio treabă cu decesul „caprei vecinului” dar de ce este cazul ca tocmai această categorie să fie discriminată şi să sufere încă o dată din cauza unor ordonanţe guvernamentale (denumite informal „trenuleț”, parcă…) care amână doar plata indemnizaţiilor urmaşilor românilor expulzaţi în 1940 dar nu şi a urmaşilor minoritarilor din România persecutaţi?

Părerea mea este că, practic, nu poate exista o justificare corectă pentru o nedreptate intrată în categoria „repetabilei poveri” atunci când vine vorba de acele categorii sociale care beneficiază de indemnizaţii în urma unor mari suferinţe față de care legislativul a căzut de acord că sunt urmare a unor traume deosebite și teribile. Rămân la părerea emisă anterior, aceea cu durerea-n „cotul” istoriei manifestată de toți aflații temporar la timona „euforică” a corabiei românești…Al doilea pretext al „morii” de azi este constituit de faptul că, la data de 18 ianuarie 1941, în teritoriul Transilvaniei ocupat de Ungaria, în urma celebrului și odiosului Dictat de la Viena (act cunoscut și ca „al doilea arbitraj de la Viena”), s-a dispus, printr-o ordonanţă a autorităților maghiare, ca, în toate actele de stare civilă, numele româneşti să fie scrise neapărat cu grafie maghiară. Bine, veți spune, au fost mult mai multe ordonanțe prin care s-a urmărit maghiarizarea forțată în anii ocupației maghiare din perioada 1940-1945, dar m-am cantonat doar la faptul că aceasta s-a „emis” în ianuarie, iar acum suntem tot într-o lună ianuarie…În acest context, trebuie să ne amintim că Dictatul impus în fosta capitală a imperiului habsburgic (și ulterior austro-ungar), Viena, la 30 august 1940, semnat de miniştrii afacerilor externe ai Germaniei şi Italiei, a obligat România să cedeze Ungariei o parte din Transilvania, cu o suprafaţă de 43.492 km pătrați, a cărei populaţie cuprindea, după datele stabilite de Instituitul Central de Statistică al României, la data de 1 ianuarie 1940, 2.612.102 locuitori, dintre care 1.314.654 români, 969.176 maghiari şi 328.272 de alte etnii (germani, evrei, ruteni, romi, armeni etc). Arbitrajul „arbitrar” venit pe rol de sentință de la Viena a urmărit un dublu scop: pe de o parte, din considerente germane clare, a dorit să slăbească politic şi să aservească economic România, deoarece, după 1918, a fost un element constant în politica respectării tratatelor de pace şi a securităţii colective, iar pe de altă parte, actul a reprezentat o „recompensă” acordată de naziști guvernului de la Budapesta care, în mod constant și cu mare entuziasm public, a susţinut politicile revizioniste iniţiate de la Berlin şi de la Roma. A doua zi după „pronunţarea” Dictatului, autorităţile civile şi militare românești au început pregătirile pentru evacuarea teritoriului, preluat apoi de către armata maghiară în perioada 5-12 septembrie 1940. Nu am să intru în speculații și motive pentru care nu s-a luptat militar pentru acest teritoriu și „ce ar fi fost dacă”, pentru că nu îmi place acest tip de istorie contrafactuală! Trebuie spus, cu „majuscule” că, în următorii patru ani și ceva, jumătate din Ardeal a cunoscut o administraţie maghiară care a avut un singur scop: distrugerea a tot ce este românesc, prin orice fel de căi, mijloace și proceduri! Metodele folosite au alternat între expulzări forţate în masă, asasinate individuale şi în grup, maghiarizarea forţată prin şcoală, administraţie, armată şi religie etc.

Din acel moment al preluării teritoriului cedat, au putut fi aplicate de către administrația maghiară toate îndemnurile propagandistice vehiculate super-intens în perioada interbelică, precum și toate ameninţările şi promisiunile politicienilor unguri privind refacerea „regatului Sfântului Ştefan” şi toate „experimentele” trupelor regulate ori ale celor paramilitare, care se antrenaseră special pentru aceste vremuri, când vor reveni prin Ardeal. Vă propun, astfel, prin rândurile de azi, o mică „excursie” în timp, pentru a observa câteva „direcţii de acţiune” urmărite constant de către administraţia horthystă în relaţia cu România şi nu numai. Trebuie spus că ura „cultivată” constant a apărut încă din anul 1919, în timpul „contrarevoluţiei albe”, atunci când trupele comandate de amiralul Miklos Horthy s-au încăierat cu adepţii „revoluției roşii” ai lui Bela Kun. Şi de când armata română a învins în războiul româno-maghiar din 1919 şi a ocupat Budapesta! Pentru că lui Horthy i-a cam stat în gât victoria românească finalizată cu ocuparea Budapestei și a unei bune părți din Ungaria! Ulterior, după două decenii, în 1940, în Ardeal, organizaţia teroristă „Ungurii care se trezesc” a renăscut sub forma unor grupări paramilitare, cu sarcini clar subversive la adresa României. Se cunoaște foarte bine azi că revizionismul maghiar s-a bazat pe o propagandă extraordinară, promovată pas cu pas, dar a rezervat și serviciilor secrete proprii un rol de prim rang. Este un fapt cunoscut că, prin tratatele de pace de după primul război mondial, Ungaria a fost obligată să se demilitarizeze, să reducă numărul şi activitatea organizaţiilor sale de informații şi poliţieneşti care au un rol atât de nociv în reprimarea naţionalităţilor asuprite din cadrul fostului imperiu austro-ungar. Aceste restricţii au fost însă, întotdeauna, nesocotite de către regimul instaurat de Horthy, iar serviciile secrete maghiare nu numai că au fost refăcute, dar au cunoscut o dezvoltare ascendentă, complexă şi diversificată. Trebuie reiterat faptul că, la procesul de maghiarizare în urma Dictatului de la Viena, au contribuit intens acţiunile administrative de tipul: schimbarea forţată a numelor românești; re-maghiarizarea ungurilor consideraţi „românizaţi”; concedierea funcţionarilor români și eventuala reangajare a acestora dacă se maghiarizau etc. Cam pe la jumătatea perioadei de ocupaţie maghiară din anii 40, adică în septembrie 1942, autorităţile române de la Bucureşti constatau oficial acțiunile clar întreprinse de întregul aparat de stat maghiar pentru maghiarizarea numelor româneşti din zona ocupată, în „buna tradiţie” cunoscută de decenii în urmă și aplicată intens pe la sfârşitul secolului al XIX-lea. În studiul oficial respectiv al statului român, făcut pe baza informațiilor primite prin ministerul de Externe și din documentația SSI, procesul de maghiarizare avea loc prin „brutalităţi, iar mulţi comercianţi şi meseriaşi români, spre a scăpa de teroare” şi-au maghiarizat numele. Fără excepție, funcţionarii publici aduși de trupele lui Horthy treceau în acte numele românilor cu ortografia maghiară. Firește, efectul cel mai mare l-a avut practicarea acestui sistem de către oficiile Stării Civile în consemnarea numelor noilor născuţi și eliberarea certificatelor de naștere cu nume total modificate. Pot da nenumărate exemple rămase nemodificate până în ziua de azi și asta numai printre cazuri pe care le cunosc personal! Mai merită amintit și faptul că, pentru maghiarizarea numelor, colaborau cu funcţionarii şi armata de ocupație, şi preoţii maghiari. În acelaşi documentar menționat anterior, cel din septembrie 1942, era menționat, de exemplu, cazul preotului Szabo Karoly, care trimitea o „circulară” comandanţilor unităţilor de pre-militari şi unor funcţionari civili, prin care îi instruia cu privire la re-maghiarizarea locuitorilor din sate, care, conform aprecierii sale, erau unguri în proporţie de 50-55%. În respectiva „circulară” se preciza că „la spatele acţiunii stau organe care garantează seriozitatea şi reuşita ei”. Merită amintită și expresia prin care se recomanda insistent şi repetat a se proceda cu cea mai mare discreţie, deoarece „cu toba nu se prind vrăbii”. Pe de altă parte, apropo de „instrumente” de aplicare a ordonanței din 18 ianuarie, era evident că în „opera” de maghiarizare a numelor rolul preponderent îl aveau notarii. Fapt pentru care, încă din toamna anului 1940, guvernul maghiar a înlocuit notarii români cu notari maghiari get-beget şi, interesant, chiar pe unii mai vechi notari unguri din Transilvania de nord-est i-a mutat peste Tisa, aducând în locul lor pe unii din „Ungaria trianonică”. Firește că, prin această ultimă măsură, s-a urmărit, conform studiului amintit, „reîmprospătarea cadrelor administrative cu oameni de încredere din punct de vedere al intereselor maghiare.” În activitatea lor „pendinte” de ordonanța în discuție, principala sarcină a notarilor respectivi era aceea de maghiarizare a numelor româneşti, ei îndeplinind şi funcţia implicită de ofiţeri ai stării civile. Pe de altă parte, în toate instituţiile statului, cei care voiau să-şi păstreze posturile trebuiau să-şi maghiarizeze numele obligatoriu, asupra lor exercitându-se „o adevărată acţiune de teroare”.

În studiul despre care aminteam, era dat și un exemplu edificator găsit în unele documente oficiale. Astfel, de exemplu, Ordinul circular 761 (11 442/1941-I) din data de 21 aprilie 1941 al Direcţiei Regionale Cluj a Căilor Ferate Maghiare preciza explicit: „Având în vedere importanţa naţională a maghiarizării numelor, şefii de servicii vor arăta oamenilor angajaţi că pot să-şi maghiarizeze numele, şi explicându-le totodată procedeul de urmat, le vor propune să-şi schimbe numele cu o rezonanţă străină, cu nume de bună rezonanţă maghiară. Schimbarea numelor străine este o jertfă atât de mică, încât Patria cu drept cuvânt o poate cere de la fiii săi cu sentimente maghiare. Luarea unui nume unguresc trebuie să fie expresia recunoştinţei, pentru faptul că Patria-Mamă a eliberat pe fraţii noştri de sub prigoană şi suferinţe îndelungate.” Ca urmare a acestor elucubrații patriotarde, la căile ferate, au fost păstraţi în funcţii doar acei români care şi-au maghiarizat numele și acelaşi procedeu a fost aplicat riguros în toate instituţiile de stat din Ardealul ocupat. Iar acum voi continua cu „avatarurile” revizionismului maghiar din perioada interbelică și pe modul în care acesta s-a sprijinit nemijlocit pe spionaj, „munca” de informații și pe construirea de rețele terorist-diversioniste în teritoriul românesc. Poate n-are legătură directă cu cele două „motive” invocate de mine ca pretext al „morii” de azi, dar merită amintite câteva aspecte, nu de altceva, dar istoria este încăpățânată și are tendințe în a se repeta, chit că eu nu-s prea mare fan al teoriei „ciclicității” istoriei! În acest context, aproape toate sursele serioase spun că, preluând modelul altor state totalitare, Ungaria şi-a organizat activitatea informativă externă pe baze totale, la nivel de stat, începând cu cabinetul regentului şi terminând cu ultima verigă a organizaţiilor revizioniste ce acționau „împrejurul” Ungariei. Bineînțeles, o organizare metodică şi complicată, care a avut toate caracteristicile subversiunii directe, abile şi fără scrupule, a fost pusă în acţiune contra statelor vecine, cu scopul final de a modifica graniţele stabilite pe parcursul procesului de  pace din anii 1919-1920. Firește, prin obiectivele urmărite şi, mai ales, prin vasta reţea de informatori şi colaboratori existenţi în România, spionajul maghiar a devenit unul dintre cele mai periculoase servicii secrete la adresa integrității teritoriale a statului român, fiind, în multe fațete, superior acțiunilor celor germane. Este de menționat faptul că, până în anul 1921, serviciul de spionaj ungar a aparţinut de Marele Stat Major al armatei maghiare, iar ulterior a fost „plantat” în organica Ministerului Apărării Naţionale. la Secţia a VI-a. Firește, birouri de spionaj funcţionau şi la brigăzile teritoriale mixte ale armatei maghiare care existau în Budapesta, Pecs, Szeged, Debrecen şi Miskolc. De exemplu, Brigada 1 din Budapesta avea în compunerea sa două secţii informative: una ofensivă, respectiv alta defensivă. Secţia ofensivă era divizată în trei birouri cu acțiune centrată pe: a) Cehoslovacia, b) România, c) Iugoslavia. Simplu, revizionismul era calea dorită încă de la începutul perioadei interbelice! Din anul1920, a început să funcționeze o agenție de propagandă şi informaţii, organizată în comun de către Ministerul Apărării Naţionale şi cel al Afacerilor Străine, agenție care cuprindea subsecţii pentru România la Debrecen, Nagybecskerek şi Szeged. Unităţile militare maghiare, atât cele de grăniceri cât şi trupele de jandarmi de la graniţa de est a Ungariei, au fost angrenate intens în culegerea de informaţii cu caracter militar din România. În această activitate, au fost întrebuinţaţi, firește, şi maghiarii care treceau regulat frontiera pentru muncile agricole, în interes de afaceri sau pentru turism. Tot în acest scop informativ, au fost interogaţi regulat cetăţenii români de etnie maghiară care treceau în Ungaria pentru diverse alte probleme. Totodată, sunt documentate foarte multe cazuri în care agenţi ai serviciului de spionaj maghiar au fost infiltraţi în adâncimea teritoriului românesc, aceste acţiuni subversive fiind facilitate de multe dintre „elementele” şovine din rândul minorităţii maghiare din România. Aceste „elemente” au provenit, de principiu, din fosta armată „chezaro-crăiască”, din fostele servicii de informaţii, contrainformaţii şi poliţieneşti austro-ungare, precum şi din rândul organizaţiilor paramilitare şi teroriste. De principiu, agentura serviciilor maghiare interbelice s-a recrutat din rândurile dezertorilor din armata română, a maghiarilor din Ungaria cu legături sau rude în România, a studenţilor de etnie maghiară aflaţi la studii în Ungaria, a marinarilor care navigau pe Dunăre ori a unor persoane pentru care banii însemnau totul şi care aveau o moralitate îndoielnică.

Nu trebuie uitat faptul că o altă categorie supusă „travaliului” informativ maghiar provenea din rândul maghiarilor care lucrau în aparatul de stat şi de siguranţă român, în industria de apărare naţională, în transporturi, comunicaţii telefonice şi telegrafice, poştă etc. Adică oriunde se puteau genera informații utile spionajului maghiar de toate felurile! Ca întotdeauna în astfel de recrutări, o atenţie sporită s-a acordat atragerii în acţiuni ostile statului român a unor cadre militare şi din poliţie, prin diferite metode, mergând de la cumpărare directă până la șantaj, prin atragerea celor înclinaţi către anumite vicii şi predispuşi la cheltuieli exorbitante cu femei ori pe la jocuri de noroc. Sursele care au documentat activitatea serviciilor maghiare în teritoriul românesc spun că, în cadrul activităţii cu reţeaua informativă, a fost utilizată o paletă largă de procedee de „stimulare”: „retribuţii financiare după valoarea informaţiilor sau a documentelor procurate, ameninţări cu denunţul la autorităţile române pentru dezertare sau spionaj, avantaje la înscrierea la facultăţi sau întreţinerea gratuită acordată studenţilor de la universităţile din Ungaria celor care aveau familiile în România, exploatarea sentimentelor naţionale ungare” etc. Pe de altă parte, trebuie amintit faptul, la fel de dovedit, că organizaţiile şi societăţile cu un caracter mascat revanşard şi revizionist ale populaţiei maghiare din România s-au transformat, în relativ scurt timp, în adevărate oficine de spionaj în favoarea Budapestei. Este știut, documentat și dovedit că foarte mulți preoţi romano-catolici, reformaţi sau unitarieni au făcut tot ce le-a stat în putință pentru a sprijini activitatea informativă a serviciului de spionaj maghiar, iar conducătorii Partidului Maghiar din Ardeal doin perioada interbelică transmiteau periodic la Budapesta veritabile rapoarte de activitate privind situaţia populaţiei pe care o reprezentau şi comportamentul autorităţilor române. Vă sună, cumva, cunoscut, apropo de contemporaneitate? Cred că este de la sine înțeles și faptul că turismul, vizitele la co-etnicii din România şi excursiile în diverse „locuri istorice” din Ardeal, mai ales în zone strategice şi cu obiective militare, au constituit forme și metode des folosite de spionajul maghiar interbelic pentru culegerea de date cu caracter militar sau economic. Implicit, presa minoritară maghiară precum şi lucrările editate de unii intelectuali maghiari au contribuit la scurgerea unor informaţii spre Ungaria, iar ziarele din Ungaria au incitat, în mod constant, cetăţenii minoritari la acţiuni ostile contra statului român. Pe de altă parte, reprezentanţele diplomatice şi consulare maghiare din România s-au transformat implicit în centre de instigare revizionistă, desfăşurând o agresivă activitate informativă şi propagandistică. Surse istorice și informative ne spun că „activitatea informativă împotriva României, în prejma celui de-al doilea război mondial, a fost organizată de centrul principal de la Szolnok şi de subcentrele acestuia de la Debrecen şi Szeged, precum şi de posturile de vamă de la frontiera comună dintre cele două ţări”. În cele trei oraşe menționate, s-au centralizat datele obţinute asupra spaţiului românesc şi se procurau agenţilor acte de identitate false şi dotarea necesară îndeplinirii misiunilor. Trecerea frontierei de către agenți s-a făcea, de regulă, fraudulos, dar nu au ezitat să folosească și căile oficiale, deoarece serviciile secrete maghiare aveau modele ale tuturor actelor româneşti…Și asta cred că vă sună cunoscut…Cele mai mari eforturi ale serviciilor secrete maghiare au fost îndreptate pentru culegerea de informaţii referitoare la efectivele şi dislocarea unităţilor militare române, armamentul din dotarea acestora, la sistemul și modalitățile  de pregătire şi planurile de luptă, fortificaţiile militare existente la frontiera româno-ungară, precum şi sustragerea unor documente secrete. În acelaşi timp, trebuie amintit că s-a acordat o atenţie sporită industriei de apărare, dar și cunoaşterii stării de spirit a populaţiei româneşti şi a celei de etnie maghiară din România, evoluţia relaţiilor diplomatice şi economice ale guvernului de la Bucureşti cu alte state. În acest veritabil război „de culise”, serviciile contrainformative românești au reuşit să descopere şi să contracareze numeroase acţiuni ale spionajului maghiar, să aducă în faţa justiţiei militare mulți agenți care au desfăşurat acţiuni subversive. De asemenea, au fost identificaţi mai mulți curieri şi au fost interceptate unele canale ale spionajului ungar, printre care şi organizaţia acestora de la poştă şi telegraf. Totodată, o serie de personalităţi publice românești au atras atenţia public asupra pericolului existent permanent la frontiera româno-maghiară, unde provocările propagandistice continue precum și eludarea hotărârilor tratatelor de pace nu prevesteau nimic bun. Totodată, activitatea teroristă a constituit una dintre fațetele extrem de agresive ale serviciilor secrete şi ale organizaţiilor paramilitare, care au vizat declanşarea unor veritabile acţiuni de gherilă pe teritoriul statelor vecine Ungariei, cu scopul de a pregăti o eventuală acţiune militară a armatei ungare în zonele revendicate. Iniţial, acţiunea teroristă a apărut chiar din anii 1918-1919, în timpul situaţiei „tulburi” din Ungaria, prin acte întreprinse de centrul contra-revoluţionar de la Szeged şi a culminat cu acțiunile subversive din anii 1934-1940, îndreptate clar și dur împotriva României şi Cehoslovaciei. În perioada destrămării statului cehoslovac din anii 1938-1939, serviciul de informaţii maghiar a primit ordin ca, în colaborare cu Marele Stat Major maghiar, să organizeze în România o reţea teroristă activă similară celei din Slovacia și care să servească drept avangardă forţelor ce urmau să intre în Transilvania, adică o veritabilă „coloană a cincea”. Această organizaţie teroristă a fost creată, înființându-se nuclee la Satu-Mare, Oradea, Cluj, Odorhei, Baia-Mare, Marghita, Miercurea-Ciuc, Zalău, Homorod, Cehul-Silvaniei, Târgu-Mureş şi prin alte centre urbane. Pentru a menține un nivel de operativitate și eficiență crescute la nivelul celulelor teroriste pregătite din timp, serviciile secrete maghiare a luat măsuri în a instala posturi de radio clandestine precum și linii de curieri care, trecând ilegal graniţa, au transportat constant bani, explozivi şi alte materiale necesare atentatorilor.

Printre Dictate și „dictări”…

Planul în baza căruia s-a „lucrat” prevedea ca, în momentul începerii operaţiilor militare împotriva României, postul de radio național din Budapesta să transmită celulelor teroriste și diversioniste, prin limbaj codificat, ordinele necesare și măsurile adaptate pentru începerea acţiunii pe întreg teritoriul Ardealului. Obiectivele principale vizate prin aceste acțiuni erau distrugerea podurilor de cale ferată şi a drumurilor, a depozitelor de muniţii, eliminarea posibilității utilizării aeroporturilor, uzinele militare sau serviciile publice esențiale, lucrările de artă etc. Arhivele spun că principala reţea teroristă pregătită pentru acțiunile enumerate anterior a inclus 130 de persoane din cele mai diverse categorii sociale şi profesionale, sub conducerea unui nucleu format din Karoly Köpf, un preot din Satu-Mare, Zoltan Göbl, medic, Gabor Sarkady, farmacist, Ferencz Linzembold, preot, Victor Heinrich, drogherist, Zoltan Simon, muncitor, Sandor Szekely, frizer, Bela Roth, fabricant. Alcătuirea nucleului rețelei a fost efectuată de către Gabor Orosz, bibliotecar la Universitatea din Budapesta şi fost preot din Satu-Mare, recrutor al serviciului de informaţii ungar şi unul dintre îndrumătorii secreţi ai minorităţii maghiare din România în perioada interbelică. Trebuie spus că acţiunea acestei rețele a fost împiedicată de organele contrainformative române, care au monitorizat activitatea celor implicaţi şi, la momentul oportun, apărut în octombrie 1939, i-au arestat pe toţi cei implicaţi şi au confiscat întregul arsenal și materialele aduse de peste frontieră. Firește, nu a fost singura rețea pregătită de acțiune, astfel că și alte echipe teroriste cu intenţii similare, anihilate de serviciile specializate române, au mai fost descoperite la Sighet, în județul Maramureș (în ianuarie 1940), în Valea lui Mihai, județul Bihor (în februarie 1940), la Andrid şi Săcăşeni în județul Satu-Mare (în iunie 1940). Ulterior, în vara anului 1940, în timpul tratativelor dintre guvernele de la Bucureşti şi Budapesta în problema Transilvaniei, autorităţile maghiare au trimis alte echipe teroriste, cu misiunea de a sabota și distruge căi ferate şi drumuri, de a incendia păduri și sate româneşti, de a otrăvi fântânile, de a face tot posibilul în a îngreuna evacuarea armatei, a autorităţilor şi a populaţiei civile din zonele estimate a fi cedate de România. În cazul nefinalizării tratativelor, aceste grupe diversionist-teroriste trebuiau să declanşeze o acţiune de teroare continuă asupra populaţiei civile, idee în care armata Ungariei ar fi intervenit pentru „restabilirea ordinii”. Rezidenţa acestor echipe pe teritoriul României a fost centrată cu localizarea sa la Oradea, dar structurile contrainformative românești au aflat din timp și au neutralizat din fașă aceste acţiuni. După ocuparea efectivă a Transilvaniei de nord-est, în urma Dictatului de la Viena, activitatea serviciului de spionaj ungar în România, în conformitate cu planurile expansioniste declarate, a fost radical re-organizată şi extinsă, pentru a întări dominaţia asupra naţionalităţilor din teritoriile anexate şi a cuceri altele într-un viitor oarecare. În teritoriul anexat de autoritățile maghiare, la Cluj, Târgu Mureş, Baia Mare şi în alte localități, au fost create veritabile şcoli de spionaj pentru pregătirea agenţilor ce urmau să fie infiltraţi în România, cu precădere în Ardealul ce nu putuse fi răpit până atunci. Aceşti agenți erau pregătiţi atât în tehnica culegerii informaţiilor, cât şi în a fi gata de efectuat acte de sabotaj şi diversiune asupra unor obiective militare şi de importanţă strategică din teritoriul românesc. După Dictatul de la Viena, marile unităţi militare maghiare dislocate în Transilvania ocupată, dotate fiind cu peste 20 de aparate de emisie-recepţie de mare putere, au desfăşurat o puternică activitate informativă asupra spaţiului românesc din zona de frontieră. Aceste acțiuni au avut și câțiva vectori importanți prin organizaţiile paramilitare de genul „Crucile cu Săgeţi”, „Reînnoirea Maghiară” etc, prin care au fost iniţiate acţiuni informative asupra populaţiei româneşti din teritoriul cedat. Nu e mare scofală în a defini obiectivul final al tuturor acestor acțiuni, acesta fiind, practic, realizarea unui stat ungar considerabil mărit din punct de vedere teritorial şi cu o poziţie predominantă în sud-estul Europei. Vă sună, oare, cunoscute unele acțiuni orchestrate azi direct ori indirect de vectorii de influență ai lui Viktor Orban?

Printre Dictate și „dictări”…

Un preţios vector auxiliar al serviciilor secrete maghiare ce acționau în Transilvania de nord-est au fost și organizaţiile pe bază de „voluntariat patriotic”, care au urmărit şi reprimat rezistenţa anti-maghiară, dar și înarmarea şi pregătirea militară a populaţiei maghiare în cazul unui conflict cu România. Printre aceste organizații foarte active se afla şi „Poliţia civilă voluntară”, compusă, firește, doar din cetăţeni maghiari bine verificaţi şi care lucrau pe bază de „sentimente naţionale pure”. Această „poliţie” avea şi sarcini contra-informative, sarcini îndreptate împotriva mişcărilor pro-româneşti. Trebuie amintit că doar în judeţul Someş interbelic, efectivele acestei „poliţii” s-au ridicat la circa 3000 de oameni. Trebuie să mai adăugăm și faptul că acțiunile subversive maghiare nu erau desfășurate doar în arealul transilvan. De exemplu, la Bucureşti, Legaţia Ungariei a desfăşurat o intensă activitate de culegere de date, în scopul pregătirii informative a agresiunii militare, proiectată a anexa prin forţă întreaga Transilvanie. Datele de arhivă spun că agenţii aflaţi pe teritoriul românesc sub controlul acestei Legații au fost dotaţi cu circa 50 de aparate de radio emisie-recepţie şi au fost îndrumaţi a obţine, cu prioritate, date cu caracter militar. Sub conducerea aceleiași Legaţii, a luat fiinţă şi a acționat „Serviciul de Autoapărare Maghiară din România”, finanţat direct de la Budapesta, vizând comunitatea maghiară din România precum şi evreii maghiarizaţi, pentru a se bucura de protecţia acestui „serviciu”. Organizația respectivă avea misiunea oficială de a proteja populaţia maghiară în cazul unui conflict armat ungaro-român, dar, de fapt, a  urmărit angrenarea minorităţii maghiare în acţiuni subversive, terorist-diversioniste, îndreptate împotriva unităţilor militare române şi în sprijinirea grupurilor teroriste sosite din Ungaria. Regulamentul acestui „serviciu” a prevăzut încorporarea obligatorie a tuturor cetăţenilor maghiari, indiferent de sex, de la vârsta de 18 ani, persoane care depuneau un jurământ secret şi erau organizaţi pe grupe (active şi pasive). Prin regulament, grupele active erau destinate unei colaborări efective cu trupele maghiare, prin săvârşirea de sabotaje, acte de teroare, spionaj, distribuirea armelor şi sprijinirea paraşutiştilor lansaţi de aviaţia ungară. Un rol deosebit a revenit ramurii acestui serviciu din Bucureşti, pentru simplul fapt că, în întreprinderile industriale, lucrau circa 15.000 de muncitori maghiari, iar o bună parte din aceştia chiar în uzine de armament românești. Conform analizelor SSI (Serviciul Special de Informaţii), formulate în anul 1943, acţiunile maghiare desfăşurate pe teritoriul românesc reprezentau „faţă de amploarea şi obiectivele sale imperialiste, precum şi faţă de rezultatele obţinute până în prezent în diferite domenii, perspectivele de viitor ale iredentismului maghiar apar ca un pericol real în primul rând pentru România”.

Printre Dictate și „dictări”…

Pe măsură ce se contura tot mai evident înfrângerea trupelor Axei pe frontul de Est, agresivitatea serviciilor secrete maghiare a crescut în intensitate. S-a încercat de către acestea agravarea relaţiilor dintre România şi Germania, acuzând de mai multe ori, pe baza unor informaţii false sau inventate, că unităţile militare române sabotează războiul, iar înfrângerile de la Stalingrad şi Cotul Donului se datorează neangajării serioase a trupelor române. De asemenea, serviciul de spionaj maghiar nu a scăpat din atenţie mişcarea de rezistenţă existentă în România, care promova ieşirea din alianţa cu Germania şi evident, redobândirea teritoriului cedat prin Dictatul de la Viena. Arbitrajul respectiv de la Viena nu a mulţumit niciodată pe deplin cercurile conducătoare de la Budapesta, care au căutat noi pretexte pentru a menţine deschis și „nevindecat” litigiul teritorial, litigiu deschis menit a aduce noi concesii din partea României. Aceeaşi linie permanent revizionistă a fost imprimată de către autorităţile de la Budapesta şi cercurilor politice conducătoare ale minorităţii maghiare din România. În acest context, centrul acţiunilor revizioniste maghiare din România a fost fixat la Aiud, sub forma oficială a unui așa-zis „cerc cultural”, condus de Pall Szasz, fost deputat în Parlamentul român şi vicepreşedinte al Comunităţii maghiare din România. Pentru „fortificarea” şi extinderea influenţei maghiare în cadrul statului român, liderii minoritari maghiari au acționat și în ideea de a cere protecţia Germaniei, demersurile respective fiind conduse de contele Adam Teleky. Cu evidente scopuri propagandistice, manualele școlare de geografie şi istorie din Ungaria au prezentat Transilvania de sud drept un teritoriu aflat în curs de eliberare şi „revenire” la „regatul Sfântului Ştefan”. În contextul implicării liderilor minoritari în acțiuni contra statului român, mai merită amintit și faptul că, după intrarea Ungariei în războiul anti-sovietic, o delegaţie condusă de latifundiarul Gabor Pal, fost deputat în Parlamentul român din judeţul Ciuc, s-a prezentat cu un memoriu la Budapesta şi a cerut imperativ ocuparea Transilvaniei, concomitent cu intervenţii diplomatice la Berlin şi Roma pentru a sprijini această idee. Timpul a trecut și ocuparea Ungariei de către armata germană (în martie 1944) a redus amploarea acţiunilor informative şi subversive maghiare împotriva României, dar care au continuat, mai ales, printr-o propagandă susţinută destinată susţinerii moralului populaţiei maghiare. Ulterior, prin actul de la 23 august 1944, când România a întors armele împotriva Germaniei şi Ungariei, planurile expansioniste ale guvernului de la Budapesta au fost lichidate, iar prin convenţia de armistiţiu dintre România şi Naţiunile Unite, semnată la Moscova în 12 septembrie 1944, au fost declarate „nule şi inexistente” hotărârile Dictatului de la Viena. Trebuie să ne amintim și că, în perioada următoare, acţiunile au fost direcţionate către planul diplomatic, în vederea elaborării tratatelor de pace, acolo unde reprezentanţii revizionismului au cerut ca Transilvania să fie, măcar, independentă, dar în nici un caz redată României. Idei de „independență” se mai vehiculează și azi printre unii „ardeleni”!

Printre Dictate și „dictări”…

Discuţiile privind proiectul Tratatului de Pace cu România au debutat la 7 mai 1946, iar în aceeaşi zi, Consiliul miniştrilor de externe ai Marilor Puteri declarând nul şi neavenit Dictatul de la Viena. Firește că URSS a dictat cum a dorit în această parte de lume. Merită amintit că, în cadrul discuţiilor ulterioare, delegatul Cehoslovaciei a propus asimilarea propagandei revizioniste ungare cu cele ale organizaţiilor de tip fascist, iar reprezentantul Iugoslaviei a constatat că politica guvernului ungar de după război era aceeași, cvasi-identică cu cea a regimului horthyst, care a fost „izvorul permanent al revizionismului ungar şi a tuturor tendinţelor antidemocratice posibile”. Tratatul de Pace de la Paris, semnat la 10 februarie 1947, a adus reparaţia cuvenită statului român, prin care justeţea cauzei naţionale şi, implicit, adevărul istoric, au triumfat. Din păcate, așa cum se vede „din avion”, ideile revanşarde nu s-au oprit nici astăzi şi continuă să otrăvească relaţiile de bună vecinătate! În completarea „morii” de azi, săptămâna viitoare voi face o completare referitoare la modul în care se urmărea maghiarizarea forțată a românilor din Ardealul ocupat prin intermediul serviciului militar obligatoriu în armata maghiară. Pentru azi, am terminat de „măcinat” și v-aștept la următoarea întâlnire, cea de săptămâna viitoare. Până atunci vă doresc să v-aducă Cel de Sus doar ceea ce nu ați avut bun până acum! Să vă fie bine! Gânduri bune tuturor!

Al dumneavoastră, Nicolae Uszkai

Surse, surse foto și lecturi suplimentare:

Vasile Pușcaș,„Dictatul  de  la  Viena,  Transilvania și relațiile româno-ungare (1940-1944)”, Fundația Culturală Română, 1995

Neagu Cosma, „Dictatul de la Viena (30 august 1940). Consecință a crimei organizate statal de către Ungaria și a colaboraționismului unor unguri din România”, Bravo Press, 1996

Ioan Lăcătușu, Vasile Stancu, „Dictatul de la Viena și consecințele sale asupra poporului român”,  Editura Eurocarpatica, Sf. Gheorghe, 2020

Petre Ţurlea, „Români şi unguri”, Ploieşti, Karta-Graphic, 2018

Milton G. Lehrer, „Ardealul pământ românesc (Problema Ardealului văzută de un american)”, Ediție completă îngrijită de Edith Lehrer și Ion Pătroiu, Editura Vatra Românească, Cluj-Napoca, 1991

Ioan Scurtu, Theodora Stănescu-Stanciu, Georgiana Margareta Scurtu „Istoria Românilor între anii 1918–1940.”

Mihail Manoilescu, „Dictatul de la Viena. Memorii iulie-august 1940”, București, Editura Enciclopedică, 1991.

Olimpiu Matichescu,„Opinia publică internațională despre Dictatul de la Viena”, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1975.

Marinescu, Aurel Sergiu, „Înainte și după Dictatul de la Viena”, Ed. Vremea, 2000.

Ioan Scurtu, „Istoria Romaniei în anii 1918-1940. Evoluția regimului politic de la democrație la dictatură”, Editura Didactică și Pedagogică, București.

Nicolae Ciachir, „Marile puteri și România (1856 – 1947)”, Editura Albatros, București, 1996

http://amnr.defense.ro/news/view/34

http://diam.uab.ro/istorie.uab.ro/publicatii/colectia_bcss/bcss_3/24_miloiu.pdf

http://www.itc-cluj.ro/racism/ccr28sept.pdf

http://www.vistieria.ro/carti/istoria_romanilor/teroarea_horthysto-fascista.pdf

http://holocausttransilvania.ro/ro/exhibits/show/legislatia-antisemita-exp/legislatia-antisemita-ung

http://www.ancheteonline.ro/2018/01/pozitia-lui-antonescu-fata-de-atrocitatile-horthyste-din-n-v-transilvaniei-discutiile-cu-hitler-si-mussolini/

http://www.edrc.ro/docs/docs/eticaminoritara/IntregVolumul.pdf