Dictatul de la Viena

10 minute de istorie cu Daniel Dojan
30 august

„Cu mare greutate se pot afla, în analele trecutului românesc, perioade mai dureroase, mai grave și mai primejdioase, pline de consecințe incalculabile, decât din vara-toamna anului 1940” – Tratatul de istorie al României

Sursa: www.istorie-pe-scurt.ro

Contextul politic internațional

În Europa, după Primul Război Mondial, a fost semnat Tratatul de Pace de la Versailles, în 1919, atunci când Antanta (Marea Britanie, Franța și Statele Unite) a impus învinșilor condiții extrem de grele. Germania a pierdut teritorii și a fost nevoită să achite datorii de război imense. De asemenea, Austria și Ungaria și-au pierdut teritoriile și influența în Europa, iar națiunile mai mici au reușit să-și hotărască singure soarta fără intervenția marilor puteri. Astfel, România, Polonia, Serbia, Cehoslovacia și Italia și-au stabilit noi granițe alipind teritorii pe baza votului democratic al locuitorilor din acele locuri, etnici ale națiunilor la care teritoriile au fost alipite. Însă Tratatul de Pace extrem de dur de la Versailles a lăsat liberă calea unei răzbunări din partea Germaniei, care nu a recunoscut Tratatul denumindu-l Diktat.
• 1922 în Italia – Benito Mussolini devine premier și va instaura un regim autoritar denumit regimul fascist.
• 1922 i-a ființă, după revoluția din 1917, Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice (U.R.S.S.) noul imperiu socialist și primul regimul comunist din lume condus de Vladimir Ilici Lenin.
• 1933 în Germania, Adolf Hitler este ales prim-ministru, iar în scurt timp, va impune regimul național-socialist.
În acest context extrem de tensionat, democrațiile liberale europene  din Franța și Marea Britanie nu vor face față valului extremismului și vor fi complet acaparate de regimurile totalitare care, în scurt timp, vor declanșa cel de al Doilea Război Mondial.

Contextul politic intern

După unirea noilor teritorii (Basarabia, Bucovina și Transilvania) cu patria mamă, în 1918, a fost nevoie să fie adoptată o nouă Constituție. Noua Lege Fundamentală consacra existența statului național unitar român și caracterul său indivizibil. România Mare în perioada anilor 1920-1940 a suferit multe traume pe scena politică națională, dar mai ales în cadrul Casei Regale a României. Intrăm în perioada definită „Criza dinastică”. Carol al II-lea, fiul lui Ferdinand, dezertase din armată în perioada Primului Război Mondial, pentru a se căsători, fără voia Casei Regale, cu Ioana „Zizi” Lambrino. Această căsătorie va fi anulată, iar tânărului principe i se impune căsătoria cu Principesa Elena a Greciei din care va rezulta un fiu, Mihai. În 1925, Carol renunță la drepturile sale la tron, o părăsește pe Elena pentru a se căsătorii cu Elena Lupescu. Atunci Guvernul condus de Ionel Brătianu acceptă renunțarea la tron și Carol devine un simplu cetățean cu numele Carol Caraiman.
Criza dinastică dar și instabilitatea de pe scena politică îl determină, în 1930, pe premierul Iuliu Maniu să-l readucă pe tron pe Carol. Acesta îl detronează pe Mihai și este proclamat ca Rege cu numele de Carol al II-lea.
Din 1930, regele Carol al II-lea se va implica în politica națională bulversând viața partidelor politice și intrând în conflict cu Mișcarea Legionară.
Cele două puteri totalitare, Germania nazistă și Uniunea Sovietică, după ce au semnatul pactul de neagresiune în 1940, pun presiune asupra României, iar U.R.S.S. a cerut și obținut cedarea Basarabiei și Bucovinei. Aliații Germaniei, Ungariei și Bulgariei aveau și ei pretenții asupra teritoriului României.
Bulgaria transmite, în vara anul 1940, un memorandum Germaniei prin care cere să îi fie recunoscute revendicările asupra Dobrogei, care să fie soluționate atunci când va sosi momentul potrivit.
Adolf Hitler îi recomanda lui Carol al II-lea să negocieze direct cu Budapesta și Sofia, să abandoneze emoțiile de moment și orice tactică de rezistență care ar putea provoca „sfârșitul României”.
Ministrul de Externe, Mihail Manoilescu și premierul Ion Gigurtu au început să pregătească opinia publică prin interviuri în presă și intervenții la radio cu privire la următoarele cedări teritoriale.
Diktatul de la Viena – cedarea Transilvaniei de Nord
După recomandarea lui Hitler de începere a tratativelor româno-maghiare, acestea au fost inițiate la Turnu Severin. Tratativele erau extrem de grele din cauza pretențiilor teritoriale exagerate ale Ungariei, care impuneau cedarea la 68 000 km² și a unei populații de 3,9 milioane de locuitori – 2,2 milioane de români și 1,2 milioane de maghiari.
Astfel, tratativele s-au blocat, iar Hitler a intervenit personal, a trasat singur noua graniță de stat între România și Ungaria,  alături de Mussolini fiind arbitrii acestei chestiuni, convocând reprezentanții celor două națiuni separat pentru a le comunica decizia finală. Consiliul de Coroană de la 30 august 1940 a decis cu majoritate de voturi acceptare arbitrajului, fără ca măcar să cunoască condițiile.
La Viena au fost semnate de către Ungaria și România condițiile noilor granițe, astfel România pierdea 43 492 km² cu o populație de 2,6 milioane de locuitori din care 50,2% români și 37,1% maghiari. În finalul ceremoniei funeste, Germania și Italia garantau din acel moment granițele României.
Consecințele acestor pierderi teritoriale erau extrem de grave. România a pierdut 6,8 milioane de locuitori și aproape 100.000 de km². Au existat din Basarabia și Bucovina 320. 000 de refugiați, iar din Transilvania 221. 697 de refugiați. România pierdea tineri care ar fi putut lupta în Armată, dar și economic era distrusă, astfel am pierdut: 38,5 % din resursele de aur, 87,6% din resursele de argint, 64,7 % din producția de cupru, 97,6% din cea de plumb și întreaga rezervă de zinc. Iar producția agricolă a pierdut 5 milioane de hectare.
Țara era complet demoralizată, iar visul milenar al Unirii era distrus pentru totdeauna.

Sursa: Keith Hitchins, România 1866-1947, Editura Humanitas, București, 2017